Fragment în avanpremieră: Josh Malerman – Inspecție

Băieții sunt educați la o școală pentru genii, fetele, la alta. Și niciunii nu au aflat de existența celorlalți… până acum.

Inventivul autor al romanului Bird Box: Orbește vă invită într-o lume înșelătoare, plină de secrete și minciuni.

J este elev la o școală ascunsă în adâncul pădurii, departe de restul lumii. Asemenea colegilor săi, băiatul crede că enigmaticul fondator al instituției îi este tată, iar colegii îi sunt frați. Elevii de aici sunt educați să devină adevărați copii-minune în domeniul artelor, al științelor și al sportului, iar viața lor la școală este tot ce știu… și li se îngăduie să știe.

Însă J începe să bănuiască faptul că undeva, afară, dincolo de pini, se află altceva, așa că începe să-și pună întrebări. Care este adevăratul scop al acestui loc? De ce elevii nu-l pot părăsi niciodată? Și ce enigme ascunde tatăl lor?

Între timp, în cealaltă parte a pădurii, într-o școală asemănătoare celei în care învață J, o fată pe nume K își pune exact aceleași întrebări. J nu a văzut niciodată o fată, iar K nu a văzut niciodată un băiat. Pe măsură ce J și K încep să cerceteze secretele ciudatelor lor școli, soarta îi face să se descopere unul pe altul.

În „Inspecție”, talentatul autor Josh Malerman creează un deopotrivă sinistru și poetic imn al egalității între genuri care-i va face pe cititori să-și pună întrebări până la ultima pagină.

„Captivant şi plin de suspans! Malerman imaginează un basm diabolic despre o lume în care un băiat nu trebuia niciodată să întâlnească o fată şi despre iadul care se dezlănțuie atunci când ajung față în față.” J. D. BARKER, autorul romanelor The Fourth Monkey şi Dracul

„Un basm pe dos a cărui acţiune se petrece într-o lume cu adevărat unică şi ale cărei secrete nu ar trebui nicicând dezvăluite, cel mai recent roman al lui Josh Malerman aduce în discuţie momentele-cheie ale copilăriei într-o poveste ingenioasă, inteligentă, obsedantă despre maturizare și rebeliune.” SCOTT HAWKINS, autorul romanului „The Library at Mount Char”

Fragment în avanpremieră

Bună dimineaţa! au zis Părinţii

Niciun băiat nu picase vreodată o Inspecție.

Din acest motiv, J nu simțea niciun fel de nelinişte când uşile de oțel s‑au deschis scârțâind în fața lui, în timp ce chipurile Părinților îl priveau cu atenție, iar Inspectorii stăteau rezemați de peretele din celălalt capăt al încăperii, ținând fiecare câte o mână pe lupele prinse de centurile de la brâu. J făcuse acest lucru în fiecare dimineață a vieții sale, în fiecare dimineață pe care şi‑o aducea aminte şi, în pofida teoriilor lui Q despre posibilități şi probabilități (ideea lui cum că cineva ar trebui, totuşi, să pice, ca să se justifice o viață întreagă de Inspecții), J nu simțea nicio îndoială, nicio frică, nicio spaimă.

– Intră, J! i‑a strigat Collins.

Collins, cel mai mărginit, cel mai în vârstă şi cel mai voinic Inspector dintre toți. Bărbatul acesta mirosea a manuale învechite. Burdihanul îi atârna atât de mult peste centură, încât D glumea că avea vreun Băiat Alfabet ascuns acolo. De acolo venim și noi, afirmase D. Însă toți Băieții Alfabet ştiau că proveneau din Pepinieră, că fuseseră crescuți în Copacii Vii.

– Haide, intră! a repetat

Era un adevărat miracol că vorbele puteau răzbate dintre firele mustății cafenii şi stufoase a bărbatului.

J ştia că Inspectorul nu vorbea din proprie inițiativă.

Pesemne că T.A.T.A dăduse semnalul că trebuia să înceapă.

În nechezăturile lui L, D şi Q, rămaşi în spatele lui, J a intrat şi şi‑a scos pijamaua, împăturind‑o şi aşezând‑o într‑un teanc ordonat pe măsuța de oțel de lângă uşa Camerei de Verificare. În timp ce uşa se închidea în urma lui J, D a strigat:

– Ar fi trebuit să faci un duş, J!

J a îndreptat un deget amenințător în direcția lui, gestul Băieţilor Alfabet care însemna: Frate, ești o jigodie!

Uşa s‑a închis la loc, hainele au rămas aşezate frumos pe măsuță, iar J a păşit pe cele două covoraşe de cauciuc în formă de tălpi de pe podeaua de oțel rece. Sosea deja iarna, ca mâine era aici. Și, cu toate că lui J îi plăcea Concursul Efigiilor la fel de mult ca şi celorlalți frați, ar fi preferat ca frigul să rămână totuşi afară. Camera de Verificare era la fel de glacială ca oricare alta din Turn.

– Întoarce‑te! a rostit Inspectorul.

El şi Jeffrey erau observatori de la distanță, acesta fiind întotdeauna primul pas al Inspecției de dimineață. Câinii răsuflau greoi dincolo de uşa de sticlă din spatele bărbaților. J s‑a răsucit spre dreapta. A auzit zgomotul făcut de pielea jachetei roşii a lui T.A.T.A. Pesemne că bărbatul, care rămânea în continuare în afara razei lui vizuale, îşi încrucişase brațele la piept sau se aşezase la loc pe scaun.

Iarna de dincolo de Turn putea fi extrem de aspră. Unii ani erau mai răi decât alții. J, care se apropia deja de a treisprezecea aniversare alături de ceilalți douăzeci şi trei de frați ai săi, trecuse deja prin douăsprezece ierni. Și, de fiecare dată, Profesorul Gulch îi punea pe băieți în gardă în legătură cu depresia. Senzația de singurătate care se instalează atunci când eşti blocat în interiorul unui turn de zece etaje, când peste Pepinieră şi Curte se coboară înghețul, când chiar şi pinilor pare că le e prea frig să mai supraviețuiască.

„Isterie”, şi‑a zis J în gând. A clătinat din cap, încercând să‑şi alunge ideea din minte. Era un cuvânt pe care nu voia să ştie că‑l are în cap. De parcă acele patru silabe ale lui aveau aceleaşi proprietăți precum Putregaiuri şi Mucegaiuri, Vărsaturi şi Vertijuri. Exact bolile de care‑l căutau Inspectorii acum.

– Întoarce‑te!

Din nou Collins. Glasul lui țâfnos era parte integrantă a Ca‑ merei de Verificare. Precum zgomotul de vase care tot zăngăneau în cantină. Sau vocile fraților săi din Sala Trupurilor.

– Frig! a rostit J, întorcându‑se cu spatele la Inspectori şi ajungând acum cu fața spre uşă.

De multe ori era răcoare în Camera de Verificare; brize nevăzute, de parcă pereții din oțel solid erau doar o iluzie, iar reflexiile distorsionate, nişte desene neclare făcute de vânt. J îşi imagina că exista vreo crăpătură pe undeva, vreo spărtură în acei pereți, poftind practic iarna să pătrundă înăuntru. Se‑asemăna, chibzuia J, cu biroul veterinarului din cartea lui Lawrence Luxley, Câini și zile câinoase. Genialul scriitor de cărți de aventuri descria atât de iscusit reacția bietelor animale:

Neprimitor, rece, era ca şi cum doctorul Grand îl făcuse în mod special aşa, astfel încât câinii să înțeleagă importanța vizitelor lor. Cu toate astea, în ciuda condițiilor neplăcute, câinii înțelegeau că încăperea le făcea bine. Că viețile lor depindeau de aceste vizite regulate. Ba, unii dintre ei chiar izbuteau să‑şi țină în frâu instinctele primare, cele care îi îndemnau s‑o ia la fugă.

J învățase pe dinafară toate cărțile lui Lawrence Luxley. Majoritatea Băieților Alfabet le învățaseră.

– Întoarce‑te!

J a făcut aşa cum i se spusese. Aşa cum proceda de fiecare dată. Rutina Inspecțiilor era impregnată în ființa lui, la fel cum era mestecatul înainte de înghițire.

Și, după a treia întoarcere, a ajuns cu fața spre T.A.T.A.

Un fior i‑a străbătut tot corpul, la fel cum se întâmpla de fiecare dată de doisprezece ani încoace, când îl vedea pe T.A.T.A. prima dată pe ziua aceea.

Jacheta şi pantalonii de un roşu‑aprins erau precum un foc călduț în Camera de Verificare rece. Sau precum soarele urnindu‑se în sus pe cer.

– Ai dormit bine, J?

Glasul lui T.A.T.A. Întotdeauna direct, întotdeauna vioi. J nu era singurul băiat care asemăna glasul bărbatului cu forța. Cu tihna. Cu siguranța. Cu ştiința.

– De fapt, nu! a răspuns J, al cărui glas de băiat de doispre‑ zece ani era cu o octavă mai grav decât fusese cu doar un an în urmă. Am visat ceva

– Chiar aşa?

Ochii căprui ai lui T.A.T.A. străluceau cu putere deasupra bărbii negre şi a părului la fel de negru.

Și J avea părul negru. La fel ca T.A.T.A.

– Sunt curios! Povesteşte‑mi mai multe!

– Întoarce‑te! a rostit iar

Și J s‑a întors ca să ajungă iar cu fața către Inspector şi câini. Din nou cu spatele la T.A.T.A., a cărui culoare precum sângele care‑i curgea uneori din nas o mai zărea acum doar cu coada ochiului, J a încercat să‑şi aducă aminte chinul din timpul nopții. Se trezise pierdut într‑o Curte de aproape patru sute de ori mai mare decât cea de care se bucura zi de zi. A descris groaza de‑a fi fost incapabil să‑şi găsească drumul înapoi către Turn.

– Pierdut? a repetat T.A.T.A. ca un ecou.

Interesul evident din glasul său se distingea la fel de limpede precum zgomotul uşor scos de mănuşile lui de piele strânse în jurul creionului.

Da, i‑a spus J, da, se simțise pierdut în acel vis. Cumva, se rătăcise prea departe de Turn şi de Părinții din interior. Nu‑şi mai aducea aminte cu exactitate cum anume – de fapt, pinii care mărgineau Curtea nu apăreau în visul său. Dar, cu siguranță, simțise o spaimă profundă că nu mai găsea drumul înapoi. Îşi putea auzi colegii de etaj, pe Q, pe D şi pe L strigându‑l în depărtare, dar nu putea distinge cărămizile portocalii ale clădirii. Nu putea zări țepuşele de fier care înconjurau zidul scund al turnului precum un şir de dinți de jos singuratic. Dinți printre care J şi ceilalți Băieți Alfabet priviseră în multe nopți, după ce avuseseră curajul de‑a se strecura pe acoperiş. Și nici pe cea mai înaltă dintre țepuşe nu o văzuse în vis, singurul dinte de fier care se avânta spre cer precum un colț ascuțit. Pierduți în zare erau şi metrii pătrați finiți ai Curții, pajiştea verde care se întindea între el şi Turn. La fel şi imaginile reflectate în nenumăratele ferestre ascuțite ale nenumăratelor etaje. În locul lor, rămăsese doar iarba verde nesfârşită.

Și ceața.

– Păi, iarna a dat deja năvală peste noi, a rostit T.A.T.A. Glasul lui dădea senzația de control. Întotdeauna. Direcție.

Soluție. Ordine.

– Nici măcar colțul din vârf nu se vedea, hmm? Nici urmă de Părinți. Nici urmă din casa ta.

J s‑a gândit la uşa galbenă de pe acoperiş, vizibilă tocmai de jos, din Curte. S‑a gândit la cărămizile portocalii solide şi la modul în care, într‑o zi de vară, Turnul se‑asemăna cu un răsărit de soare.

– Nu! a răspuns el, clătinând din cap, privind pe rând chipurile Inspectorilor, care‑şi pipăiau lupele de la centuri fără să scoată un cuvânt.

J înțelegea acum, la doisprezece ani, un lucru pe care nu‑l înțelesese la unsprezece: Inspecțiile nu începeau când Inspectorii îşi foloseau lupele. Ci în secunda în care intrai pe uşă.

– Cred că trebuie să fi fost de‑a dreptul îngrozit, a continuat T.A.T.A.

Glasul lui profund era un simbol al autorităţii. Al conducerii. Întotdeauna.

– Dar, spune‑mi, până la urmă, ai găsit Turnul înainte să te trezeşti?

J a rămas tăcut câteva clipe. Și‑a scărpinat cotul drept cu mâna stângă. Apoi a căscat a doua oară.

„Isterie”, şi‑a zis iar în gând. Și‑a încleştat şi pumnii, de parcă s‑ar fi pregătit să‑şi alunge cu forța gândul care nu‑i dădea pace. Profesorul Gulch preda psihologie şi de multe ori sublinia că există numeroase căi prin care mintea unui băiat se poate întoarce împotriva ei înseşi: manie, deficit de atenție, persecuție, disociere de realitate, depresie şi chiar isterie. Lui J, toate astea i se păreau, pe atunci, imposibilități îndepărtate. Afecțiuni care să fie studiate având ca scop doar studiul în sine. Cu siguranță că lui J nu‑i era teamă că, la un moment dat, s‑ar putea ca însăşi mintea lui să treacă prin astfel de experiențe. Și totuşi, iată‑l aici… la doisprezece ani… şi cum altfel ar putea să‑şi explice aceste senzaţii noi, necunoscute, care‑i tot dădeau târcoale de ceva vreme încoace? Cum ar numi Gulch senzația de izolare, de‑a fi incomplet, când privea dincolo de Curte, către intrarea care da în nenumăratele rânduri ale Pepinierei? Acolo unde cresc Copacii Vii?

Băiatul își aducea aminte de copilărie ca printr‑un geam mânjit cu urme de lapte. Incapabil să răspundă la o întrebare simplă: De unde vin?

Un alt citat celebru din Lawrence Luxley. Marfă, ce mai, cum ar spune Q.

Dar nu, a chibzuit J, aici, în Camera de Verificare. În niciun caz nu încerca să răspundă la această întrebare. Niciun băiat nu reuşise să afle în care dintre cireşii din Pepinieră fusese crescut. Iar, din punctul de vedere al lui J, era absolut în regulă să nu ştie.

Nu‑i aşa?

– Nu, a rostit într‑un final N‑am mai reuşit să găsesc drumul spre casă.

A auzit creionul scrijelind iar pe hârtie şi‑şi putea imagina cu uşurință cum ochii inteligenți, de savant, ai lui T.A.T.A. citeau cuvintele scrise acolo.

La fel ca toți ceilalți Băieți Alfabet, J se simțea onorat ori de câte ori T.A.T.A. nota ce spunea el.

– Și când te‑ai trezit? a întrebat T.A.T.A.

Nu era nevoie să‑şi termine fraza. Era mai mult decât limpede la ce se referea.

– Am crezut c‑a fost real. Am crezut că încă mai eram acolo. Ca şi cum mă trezisem în Curte, dar eram, totuşi, în pat. Am privit în sus, pesemne c‑am văzut tavanul, dar l‑am confundat cu ceața din vis. Am avut nevoie de câteva clipe ca să înțeleg că sunt în dormitor.

S‑a oprit. Și‑l închipuia pe T.A.T.A. scărpinându‑şi barba neagră cu o mână înmănuşată.

– Fireşte, totul s‑a petrecut cu doar câteva secunde în urmă, dat fiind că Inspecția a fost cea care m‑a trezit.

– Fireşte, a zis T.A.T.A. Acum, spune‑mi, a început el, iar J cunoştea deja întrebarea pe care se pregătea s‑o pună, înainte ca T.A.T.A. s‑o rostească cu glas tare: Ai cumva o teorie cu privire la ce anume a declanşat acest vis?

Deşi mai trecuse printr‑o gamă destul de variată de emoții în această cameră, J tot nu se simțea pregătit pentru ceea ce simțea acum.

Teamă.

Și de unde venea această teamă? Sigur ştia că i se va adresa o asemenea întrebare. Dar n‑avusese timp să se pregătească pentru ea? Asta era? Sau era ceva pe care Q l‑ar fi numit „mai profund”?

Fireşte că J cunoştea răspunsul corect la întrebarea adresată de T.A.T.A. Dar pentru prima oară în viața lui, nu se simțea în stare să spună adevărul.

Șocul pe care l‑a avut când şi‑a dat seama de acest lucru nu l‑a surprins la fel de tare precum cel care a urmat aproape imediat: o senzație că se hotărâse să mintă înainte de‑a intra în această cameră, deşi nu în mod conştient.

De ce? De ce să mintă?

Deoarece, chiar înainte de‑a se băga în pat cu o noapte înainte, cu mult după ce se terminaseră cursurile, J zărise pe cineva ghemuindu‑se în spatele Copacului Misterelor, salcia solitară care ce marca locul unde se termina Curtea şi începea Pepiniera. Fusese o siluetă, credea el. Sau poate că fusese modul în care anumite crengi atingeau solul pădurii, în timp ce altele se uneau de‑a curmezişul, însă, în capul lui J, imaginea aceea reprezenta o persoană.

Ghemuită.

Lângă Copacul Misterelor.

În acel moment, J îşi spusese că erau A sau Z. Dar nu ştia de ce crezuse un astfel de lucru.

Și poate că acesta era un motiv destul de întemeiat ca să mintă, cugetase J. T.A.T.A. şi Inspectorii ar fi crezut că era nebun să sugereze aşa ceva.

Un frate mort ascunzându‑se în spatele unui copac, la ceas de noapte.

Da, bine!

A privit de la Jeffrey la Collins şi s‑a gândit că poate cei doi Inspectori ar putea ghici povestea lui nespusă. Jeffrey îşi potrivea şapca, iar Collins, cureaua aurie care cobora de la umăr şi până la brâu. J s‑a uitat la centurile lor, de parcă lupa aceea i‑ar fi putut pătrunde prin piele, ca să îi evalueze nevinovăția. Chiar şi ciobăneştii începuseră să răsufle greoi, iar unul dintre ei, Max, îşi plecase capul pe o parte, aşa cum procedează câinii când aud un zgomot care li se pare curios.

„Isterie!” J nu voia să pară nebun. Nu voia să fie nebun. Erau crengi şi umbre, nimic mai mult. Cu siguranță.

Totuşi, minciuna era un soi de trădare. J ştia acest lucru. De bună seamă, când erau mici, el şi D mințiseră despre cine vărsase suc de cireşe pe covorul din hol. Poate că, o dată sau de două ori, când începuse deja să meargă în picioare, clătinase din cap când fusese întrebat dacă făcuse pe el în pantaloni. Dar aceste mici (şi nevinovate, credea J, în pofida a ceea ce putea rezulta dintr‑o minciună) invenții puteau fi alungate cu un singur plesnet venit de la mâna aceea acoperită cu piele roşie. T.A.T.A. era extrem de priceput în a afla de la băieții lui povestea reală, de parcă ar fi avut nişte lopeți nevăzute, cu care să scoată la iveală adevărul.

– J?

J se gândea la cartea lui Lawrence Luxley despre soldați, Cai viteji. Se gândea la un soldat anume, un general pe nume Sam. Acesta, subliniase Q, se îmbrăca oarecum asemănător cu Inspectorii. O uniformă din lână cenuşie care părea să‑i țină de cald tot timpul, indiferent că temperatura părea să scadă din ce în ce în timpul unei Inspecții. Un chipiu cenuşiu. O curea aurie şi o centură maro. Cizme negre. De‑a lungul poveştii din Cai viteji, Sam trecea cam prin aceleaşi senzații prin care trecea J acum: Sam deținea informații pe care nu era sigur că ar trebui să le dezvăluie trupelor sale. Luxley se dovedise un adevărat maestru în a scoate acest lucru în evidență, un monolog interior de aproape douăzeci de pagini, în timpul căruia Sam punea în balanță mințitul şi minciunile şi momentul potrivit sau nepotrivit în care să le folosească. Într‑un final, ajungea la concluzia că niciodată nu era un moment potrivit şi că trupele sale meritau să ştie adevărul, chiar dacă era un lucru dureros. Dar J intuise în acel monolog ceva mai profund decât avantajele pe care le aduce sinceritatea: generalului Sam îi era teamă. Nu teamă în sensul în care Părinților le făcuse o mare plăcere să‑i învețe pe Băieții Alfabet că trebuie să o simtă – adică de ei înşişi şi de ce sunt capabili să‑şi facă dacă nu respectă legile Turnului. Ci, mai degrabă… teamă pentru el însuşi.

– De ce? a întrebat el cu glas tare, iar ambii Inspectorii şi‑au plecat capetele exact cum procedase câinele mai devreme.

– Ce anume? a întrebat T.A.T.A.

Din nou, predicile Profesorului Gulch din timpul cursului de psihologie au țâşnit precum nişte păsări în mintea dintr‑odată confuză a lui J.

Sam era împărțit în două, J ştia acest lucru. Pentru că şi el simțea acest lucru, expus sub luminile fosforescente strălucitoare din Camera de Verificare. La urma urmei, luminile acestea puternice scoteau la iveală fiecare adâncitură de pe chipurile Inspectorilor, linii care le dădeau de înțeles băieților cât de bătrâni erau aceşti bărbați în realitate, chiar dacă soarele din Curte n‑o putea face. Iar reversul era valabil în cazul băieților. Tinerețea lor era mai evidentă ca niciodată atunci când îşi scoteau pijamalele şi le împătureau frumos pe măsuța de lângă uşă. Un băiat îşi putea vedea aici mult mai mult din corp decât atunci când era la duş, revelații care adesea îl puneau în alertă. Întinzându‑şi brațul, privindu‑şi burta de sus în jos, ridicând un genunchi, un băiat putea distinge aproape în întregime rețeaua de vene şi artere care‑i şerpuia pe sub piele.

Un coş, perfect normal în lumina de pe hol, se putea transforma într‑un semn al Vertijului în Camera de Verificare. Firicelele de păr de pe brațe păreau a fi cusute în piele. Nodurile degetelor şi degetele de la picioare păreau aici pielea încrețită a vreunui animal. Buricele păreau adevărate găuri. Iar unghiile, lemn mort.

Și, uneori, lui J i se părea că putea vedea chiar şi dincolo de trupul său plin de imperfecțiuni. Uneori, i se părea că putea ghici chiar motivații în Camera de Verificare, indicii fulgerătoare, scurte, ale adevărului, oricare ar fi fost acesta.

– J! a repetat T.A.T.A.

Glasul îi devenise nerăbdător. Oricât de iubitor ar fi fost cu cei douăzeci şi patru de băieți ai săi, T.A.T.A. era cu siguranță cel mai nerăbdător bărbat dintre zidurile Turnului.

– Haide! Dă‑o afară! Ai tu o teorie cu privire la ce anume a declanşat acel vis.

J a tresărit şi s‑a ferit când a auzit glasul răsunător, de parcă bărbatul s‑ar fi deplasat neauzit până la el, iar buzele i s‑ar fi apropiat la doar doi centimetri de urechea lui.

– Spune‑mi!

Avea dreptate; J chiar avea o teorie pentru T.A.T.A. Aşa erau crescuți să procedeze Băieții Alfabet.

„Gândeşte‑te!”

Dar J se gândea la A sau la Z, imposibil de imobili, ghemuiți şi nemişcați.

„Spune‑i!”, s‑a îndemnat J în gând. Însă un glas mai profund se împotrivea. Unul care părea a‑i aparține unui frate mai înțelept.

Unul mort?

– Mă gândesc la asta! a rostit Vreau să formulez totul aşa cum trebuie.

Ar fi trebuit să‑l trezească pe Q azi‑noapte, asta ar fi trebuit. Voise s‑o facă, fireşte. Băieții de la etajul al optulea se strecurau deja de mult unul în camera celuilalt atunci când o furtună deosebit de puternică izbucnea dintr‑odată. Sau când aveau vreun coşmar. Cu doar o lună în urmă, J bătuse la uşa lui Q, simțindu‑se rău şi nădăjduind că lui Q îi rămăsese nişte supă de la cină. Dar noaptea trecută, în pofida faptului că avea ne‑ voie de o confirmare, el rămăsese singur lângă fereastra cea mare care dădea în Curte şi era aproape la fel de mare ca peretele. Știa că fratele Q ar fi avut ceva inteligent de spus, că poate ar fi fost în stare să‑i dovedească faptul că silueta era, de fapt, o combinație nefericită de crengi, frunze şi lumina lunii. Pentru că, probabil, asta şi văzuse J, nimic altceva decât o combinație de obiecte inerte, fără inteligență. Totuşi, J simțea că în acea pădure exista inteligență.

J simțea viață acolo. Sau ceva de genul ăsta.

„Te simțeai supravegheat, exact aşa te simțeai.”

– Cred că a fost din cauza apropiatului schimb de etaj, a cugetat J cu voce tare. Am crescut alături de D, L şi Q. Și să fiu mutat, dintr‑odată… Știu şi eu? Sunt de acord că Părinții procedează corect astfel, pentru a promova experiențe noi, pentru a clădi noi legături, dar, totodată, e şi nițel…

J a simțit piele rece pe umăr.

– Un pic pierdut? a întrebat T.A.T.A.

Cu blândețe, T.A.T.A. l‑a răsucit ca să ajungă față în față. Becul atârna direct deasupra capului bărbatului, dar anumite părți ale feței lui rămâneau ascunse în întuneric. J s‑a gândit că tot chipul lui T.A.T.A. părea acoperit de păr, de parcă umbrele proiectate acolo erau, de fapt, barba crescută peste măsură, întinzându‑se până la ochii lui sclipitori, ba chiar ajungând şi mai sus, până la chica deasă de pe cap, dată pe spate.

– Da!

J a înghițit în sec.

– Mai mult decât pierdut.

A aruncat o privire pe lângă T.A.T.A., către carnetul gros de pe masa de oțel. Era mult scris pe‑acele pagini. Ce multe notițe!

„Inspecția începe”, şi‑a repetat J în gând, „în momentul în care intri pe uşă.”

T.A.T.A. nu a încuviințat. Nu a surâs. Ci doar a continuat să‑l privească fix. J avea senzația că bărbatul din fața lui chiar începuse să folosească acele lopeți, scotocind prin mintea lui J după un motiv ceva mai întemeiat pentru acel vis decât o simplă schimbare a etajului.

Apoi expresia de pe chipul lui T.A.T.A. s‑a schimbat aproape insesizabil. A mijit ambii ochi şi a ridicat uşor colțul drept al gurii. Suficient cât să dea senzația de căldură.

– Am priceput, a rostit T.A.T.A. Și sunt sigur că astăzi voi mai întâlni şi alte poveşti ca a ta, în timp ce vom efectua Inspecțiile de dimineață.

Nu l‑a bătut pe umăr pe J şi s‑a înapoiat la biroul său. Nu a mai rostit absolut nimic legat de subiectul respectiv. În schimb, a rămas acolo, privindu‑l fix.

– Mi‑a venit o idee genială! a continuat Ce‑ar fi dacă aş inventa un mod prin care să‑mi spui gândurile tale, senzațiile tale, în mod direct? Ceva pe care să‑l putem împărtăşi doar noi doi. Un jurnal, să zicem. Tu îți notezi în el şi… mi‑l dai direct mie. Și‑n felul ăsta, putem fi chiar colegi în ale scrisului, într‑un fel.

Nimic altceva nu se putea compara cu ideea de‑a fi evidențiat de T.A.T.A.

 – Ar fi… cu adevărat minunat! a recunoscut

– Da, chiar ar fi! Excelent!

Totuşi, în timp ce T.A.T.A. continua să‑l privească fix, să‑l studieze cu mare atenție, obişnuita listă de boli oribile i‑a trecut brusc prin minte. Motivul, li se adusese de mult la cunoştință băieților, pentru care aveau loc Inspecțiile.

Vărsaturi. Putregaiuri. Vertijuri.

Asta căuta T.A.T.A.? Și le putea oare dibui în ochii lui J? Sau le putea găsi într‑un jurnal?

– Domnilor! a rostit T.A.T.A., pocnind din degetele învelite în mănuşi.

Un sunet aproape la fel de familiar precum însuşi cuvântul Inspecție, când răzbătea, pe un ton ascuțit, din unica boxă acoperită cu plasă de oțel prinsă în peretele holului.

Collins şi Jeffrey şi‑au scos lupele de la brâu şi au avansat.

T.A.T.A. s‑a retras, însă nu tocmai până la birou. Întorcându‑se cu fața către Inspectori, J l‑a simțit pe T.A.T.A. aproape de el, nemişcat, cu brațele încrucişate la piept şi cu mănuşile de piele ținând strâns mânecile jachetei sale roşii. Și Collins, şi Jeffrey îl priveau pe T.A.T.A. cu aceeaşi expresie pe care J îşi imagina că el însuşi o avea pe chip. Un pic mai mult decât confuzie. Și nu prea departe de teamă.

T.A.T.A. nu mai supraveghease niciodată o Inspecție atât de aproape.

De ce tocmai acum?

„Isterie”, şi‑a răspuns J în gând şi a hotărât că aceasta era ultima oară când se mai gândea la aşa ceva. Nu erau decât crengile care atârnau până jos ale Copacului Misterelor. Lucruri la fel de naturale precum cireşii din Pepinieră. Iar un frate mort ghemuindu‑se în miez de noapte era… era… un gând isteric.

Nu! Nu ascundea nimic, pentru că, pur şi simplu, nu era nimic de ascuns.

– Continuați! a zis T.A.T.A., al cărui glas părea o apă plutind peste umărul lui J.

Apa s‑a transformat într‑un talaz, iar în acel talaz, J şi‑a închipuit că se zărea o siluetă ghemuită în spatele Copacului Misterelor.

– Vreau să fiu sigur că J înțelege că, având în vedere visul urât avut azi‑noapte, el se află în grija Părinților şi că Părinții vor fi mereu aici, ca să aibă grijă de el. Prin intermediul Inspecției.

Inspectorii şi‑au apropiat lupele de trupul gol al lui J.

T.A.T.A. continua să vorbească. Aproape. Prea aproape.

– Vreau să ştii, J, că dacă ceea ce s‑a întâmplat în visul tău se va întâmpla şi în viața reală, oricât de imposibil ar fi un astfel de scenariu, nu trebuie să‑ți faci griji că nu vei găsi drumul înapoi către Turn.

– Ridică! l‑a îndemnat Collins.

J a ridicat ambele brațe, iar Inspectorii şi‑au apropiat lupele de subsuorile lui.

– Dacă ajungi prea departe şi te rătăceşti, J, dragul meu J, a continuat T.A.T.A., atunci Părinții te vor găsi.