Autor: Kristina Ohlsson
Titlu: Spărgătorul de gheață (2026)
Titlu original: Isbrytare (2021)
Serie: Strindberg II
Editură: Trei
Colecție: Fiction Connection Crime
Traducător: Cristina Ekholm
Redactor: Andreea Tudorică
Coperta: Tudor-Gabriel Motroc
Nr. pagini: 584
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 3,82 (2 796 note)
Descrierea editurii: „Totul în jur este alb și înghețat, dar August Strindberg este fericit: noul său magazin de antichități are succes, iar el este foarte îndrăgostit. Apoi, într-o noapte geroasă de ianuarie, pacea orășelului Hovenäset este tulburată de un incendiu violent, care distruge două hangare pentru bărci – al lui August și al unui localnic în vârstă, Axel Ehnbom. Polițista Maria Martinsson începe ancheta asupra incendiului, dar nu după mult timp aceasta se transformă într-un dosar de omucidere. Cineva din Hovenäset ascunde secrete întunecate. Pericolul se apropie rapid și din altă direcție, astfel că atât Maria, cât și August devin ținte.”
Salutare tuturor pasionaților de romane crime și mystery (și nu numai) și bine ați revenit la un nou blog tour din cadrul Crime Club! Astăzi ne întoarcem pe coasta de vest a Suediei, într-un loc care deja a început să ne devină familiar, deși e departe de a fi unul liniștit, în pofida aspectului de sătuc fermecător și primitor. După succesul primului volum, mulți dintre noi ne-am întrebat dacă Kristina Ohlsson va reuși să mențină ștacheta ridicată sau dacă vom asista la acel așa-zis blestem al volumului secund care lovește adesea seriile polițiste. Spărgătorul de gheață însă vine să ne răspundă la această dilemă aducându-ne din nou în Hovenäset, însă de data aceasta peisajul idilic de toamnă a fost înlocuit de o iarnă tăioasă, care pare să înghețe nu doar apele mării, ci și secretele localnicilor. E o poveste care promite mult și, în cea mai mare parte, livrează exact ceea ce așteaptă un fan al genului cosy crime cu influențe nordice, reușind să creeze o punte solidă între trecut și prezent, fără a sacrifica ritmul care ne-a cucerit inițial.
Atmosfera este, fără îndoială, punctul forte al acestui volum, iar Ohlsson demonstrează încă o dată că stăpânește arta de-a transforma decorul într-un personaj principal. Dacă în Alertă de furtună (despre care am scris aici) simțeam ploaia și vântul, acum simțim frigul acela pătrunzător care te face să vrei să te ghemuiești lângă o sobă cu o cană de cafea aburindă (sau ceai ori vin, depinde ce preferi). Această dualitate între căldura magazinului de obiecte secondhand al lui August și ostilitatea iernii suedeze creează un contrast fascinant, care oferă profunzime narațiunii. Autoarea reușește să evite clișeul peisajului hibernal pur decorativ, astfel că aici gheața și zăpada devin obstacole reale, care îngreunează investigația și sporesc sentimentul de izolare al personajelor. E o lectură atmosferică prin excelență, care te absoarbe complet în universul său, făcându-te să simți că faci parte din acea comunitate restrânsă, unde fiecare gest este observat și fiecare absență e comentată la magazinul din colț.
În centrul acțiunii îl regăsim pe August Strindberg, care pare să se fi acomodat surprinzător de bine cu noua sa viață de anticar, deși trecutul său de om de afaceri din Stockholm (broker care s-a îmbogățit și care acum caută un pic de liniște, departe de agitația unei capitale aglomerate) încă mai pulsează discret în maniera său de-a analiza lucrurile. În acest al doilea volum, evoluția sa este subtilă, dar vizibilă; el nu mai e doar străinul care caută un refugiu, ci începe să prindă rădăcini. Ce îmi place la August e tocmai faptul că rămâne un protagonist atipic pentru un thriller. Nu e detectivul chinuit de vicii, nici geniul arogant, care rezolvă totul, indiferent cât de complicat ar fi cazul, ci un om plin de empatie, pasionat de oferirea unei noi vieți obiectelor vechi și de gătit. Această latură domestică a sa aduce o notă de prospețime în peisajul literar actual și ne face să ne apropiem tot mai mult de el. Totuși, curiozitatea sa înnăscută îl împinge din nou în mijlocul evenimentelor (cu o mână de ajutor serioasă din partea unui localnic bătrân, excentric și peste măsură de curios și băgăcios), iar modul în care interacționează cu comunitatea ne dezvăluie noi fațete ale personalității sale, arătându-ne un om care învață să asculte nu doar ce spun oamenii, ci și ce ascund ei prin tăcere.
Relația dintre August și polițista Maria Martinsson trece și ea printr-o fază de maturizare, fiind explorată cu mult tact de către autoare. Nu ne aflăm în fața unei povești de dragoste siropoase care să umbrească intriga polițistă, ci în fața unei conexiuni autentice între doi oameni care au trecut prin experiențe de viață dificile. Maria rămâne un personaj extrem de bine conturat, o femeie puternică, dar vulnerabilă, care încearcă să-și găsească echilibrul între o carieră solicitantă și procesul de vindecare personală. În Spărgătorul de gheață, interacțiunile lor sunt pline de subînțelesuri și de o tandrețe reținută, ceea ce le face extrem de credibile. Totodată, e interesant de urmărit cum reușesc să colaboreze – el cu intuiția sa de fin observator al naturii umane, ea cu rigoarea profesională -, formând o echipă care se completează organic, fără a cădea în schemele clasice ale parteneriatelor forțate din literatura de gen.
Complexitatea intrigii e un alt aspect care merită subliniat, deoarece Kristina Ohlsson nu se mulțumește cu un singur fir narativ. Ea construiește un puzzle complicat, în care un incendiu aparent accidental devine punctul de plecare pentru o investigație ce scoate la suprafață evenimente de mult uitate. Structura cărții este stratificată, alternând perspectivele și oferindu-i cititorului informații cu țârâita, exact cât să mențină interesul fără a deveni frustrant. Mi-a plăcut cum autoarea a reușit să lege detalii aparent nesemnificative din viața cotidiană a satului de mizele mari ale cazului. Totuși, trebuie să fim realiști: uneori, numărul mare de personaje secundare și de fire narative aparent fără legătură cu cazul pot deveni ușor amețitoare pentru un cititor mai puțin atent sau răbdător. Deși fiecare piesă are rolul ei în tabloul final, există momente în care ai senzația că unele direcții sunt explorate doar pentru a prelungi suspansul, fără a aduce un beneficiu imediat dinamicii principale.
Dacă ar fi să ating și aspectele mai puțin reușite, fără a insista prea mult asupra lor, aș menționa ritmul narațiunii în partea centrală. Fiind o carte care pune mare preț pe atmosferă și pe trăirile interioare, acțiunea poate părea uneori că stagnează. Cei care caută un thriller plin de adrenalină, cu urmăriri și răsturnări de situație la fiecare zece pagini, s-ar putea să considere Spărgătorul de gheață un pic prea lent (așa cum i-au reproșat o parte din colegii mei de proiect primului volum). De asemenea, există anumite coincidențe în modul în care August se intersectează cu indiciile-cheie care pot părea ușor forțate pentru un ochi mai critic. Este acea convenție a genului pe care o accepți sau nu, dar care în acest volum pare mai vizibilă decât în primul. Cu toate astea, aceste mici sincope nu reușesc să strice experiența generală, deoarece scriitura lui Ohlsson e suficient de fluidă și de plăcută încât să te facă să treci cu vederea peste micile stângăcii de construcție.
Un element care crește, în opinia mea, valoarea poveștii e tocmai modul în care este tratată tema comunității. Hovenäset nu e doar un loc pe hartă, ci un organism viu, cu propriile reguli și ierarhii nescrise (lucru care m-a făcut încă de la primul volum curios să-l caut pe hartă și să studiez câteva imagini cu el). Autoarea explorează excelent ideea că, într-un loc unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, adevărul devine adesea o marfă rară și periculoasă. Loialitățile vechi, invidiile mocnite și secretele de familie sunt motoarele care pun în mișcare tragedia din carte. Dialogurile sunt naturale și reflectă perfect spiritul locului, iar fragmentele de interacțiune cotidiană – cum ar fi discuțiile din magazin sau întâlnirile întâmplătoare de pe stradă – sunt redate cu o precizie aproape cinematografică.
Evoluția personajelor secundare e și ea demnă de menționat. Ohlsson nu îi lasă pe ceilalți locuitori ai satului în stadiul de simple decoruri, ci le oferă motivații și mici istorii care se întrepătrund cu trama principală, ceea ce-i conferă cărții o greutate umană considerabilă. Nu citim doar despre o crimă, ci despre impactul pe care violența și minciuna îl au asupra unei întregi colectivități. Vedem cum frica se instalează treptat și cum suspiciunea începe să erodeze relații de o viață. Această explorare psihologică a masei de oameni este ceea ce ridică volumul peste un simplu roman polițist pe care l-ai citit doar pentru relaxare și l-ai uitat a doua zi, oferindu-i acea notă de realism social specifică celor mai înzestrați autori nordici. Este un echilibru fin între divertisment și reflecție, pe care autoarea îl menține cu destulă abilitate pe parcursul celor aproape 600 de pagini.
În ceea ce privește proza, traducerea în limba română păstrează acea fluiditate necesară unei lecturi relaxante, dar captivante. Frazele curg natural, fără să piardă nuanțele originale (pe care mi le imaginam eu la o astfel de proză, căci să nu credeți cumva că între timp am învățat suedeza) sau să pară forțate, ceea ce ajută mult la menținerea imersiunii în universul nordic. Nu există pasaje care să pară forțate, lucru esențial pentru un roman unde tonul și nuanțele sunt la fel de importante ca intriga propriu-zisă. Stilul e curat, direct, dar presărat cu descrieri senzoriale care te fac aproape să „vezi” cu adevărat scenele. E genul de carte care se citește repede, dar care-ți lasă în minte imagini persistente, fie că e vorba de resturile fumegânde ale unei cabane sau de lumina caldă din vitrina magazinului lui August într-o seară cu viscol.
În concluzie, Spărgătorul de gheață este o continuare demnă, care consolidează seria Strindberg ca fiind una dintre cele mai ofertante și mai interesante propuneri crime (și cosy mystery) din ultimii ani. Nu e o carte perfectă, desigur – are micile sale momente de trenare și câteva soluții narative previzibile -, însă reușește să ofere o experiență de lectură plăcută și mulțumitoare. Așadar, dacă sunteți în căutarea unei povești care să combine misterul cu o doză generoasă de umanitate și atmosferă, acest volum merită cu siguranță timpul investit în el. Kristina Ohlsson a reușit să spargă gheața și cu acest al doilea pas, lăsându-ne cu dorința de-a vedea ce alte furtuni sau înghețuri vor mai lovi micul, dar complicatul sat Hovenäset în viitor. Recomandată!
„Câți ani să mai treacă până când această crimă nu va mai genera atâta suferință? Și cât de repede ar putea da de un anchetator care să-și amintească limpede detalii despre o crimă care avusese loc cu 30 de ani în urmă?”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Spărgătorul de gheață de Kristina Ohlsson. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:
