Lecturi 493 (Blog tour nr. 140): Catherine Ryan Howard – 56 de zile

Autor: Catherine Ryan Howard

Titlu: 56 de zile (2026)

Titlu original: 56 Days (2021)

Editură: Leda Bazaar

Traducător: Shauki Al-Gareeb

Redactor: Liviu Szőke, Alina Bâltâc

Nr. pagini: 384

Format: Trade Paperback, 13×20

Nota Goodreads: 3,72 (68 650 note)

Descrierea editurii: „Nimeni nu știa că sunt împreună. Acum, unul dintre ei este mort. ÎN URMĂ CU 56 DE ZILE. Ciara și Oliver se cunosc la o coadă la supermarket în Dublin, exact în momentul în care COVID-19 începe să se extindă în Irlanda. O scânteie. O șansă. O distragere de la tot ceea ce încearcă amândoi să lase în urmă. ÎN URMĂ CU 35 DE ZILE. Când carantina bate la ușă, Oliver sugerează să se mute împreună. Pentru Ciara, pare o oportunitate rară de a lăsa o relație să înflorească în totală intimitate. Pentru Oliver, este modalitatea perfectă de a-și păstra trecutul – și adevărata natură – ascunse. ÎN PREZENT. Polițiștii pătrund cu forța în apartamentul lui Oliver și găsesc înăuntru un cadavru în descompunere. Pe măsură ce descâlcesc ițele unei relații construite pe secrete și jumătăți de adevăr, aceștia se confruntă cu întrebarea supremă: carantina a dat naștere unei povești de dragoste… sau crimei perfecte?”

Premisa romanului 56 de zile este pe atât de simplă pe cât este de tulburătoare: doi oameni care abia se cunosc hotărăsc să locuiască împreună în apartamentul unuia dintre ei, pentru a evita izolarea totală impusă de lockdownul din Dublin. Suntem în primăvara lui 2020, străzile sunt goale, magazinele sunt închise, iar singurătatea devine o prezență fizică, apăsătoare. În aceste condiții, tinerii Ciara și Oliver fac exact ceea ce cei mai mulți dintre noi nu am fi îndrăznit – sau poate exact ceea ce am fi vrut să facem. Romanul urmărește două fire narative paralele: acum, cu anchetatorii care descoperă un cadavru într-un apartament, și atunci, în care vedem, zi după zi, prin capitole-flashback, cele 56 de zile ale relației dintre cei doi protagoniști.

Ciara este unul dintre acele personaje care te cuceresc și totodată te deranjează. Are un farmec discret, o inteligență ascuțită și un trecut pe care nu-l dezvăluie nimănui – nici cititorului, mult timp. Este genul de femeie care pare să știe exact ce-și dorește, dar ale cărei acțiuni sugerează că fuge de ceva ce nu poate fi numit. Oliver, pe de altă parte, pare la prima vedere exact ce-și dorești să găsești într-o aplicație de dating: atent, calm, stabil, cu un apartament frumos și o viață aparent ordonată. Numai că și el are secretele lui. Iar în izolarea aceasta forțată, secretele nu au unde să se ascundă prea mult timp.

Relația dintre Ciara și Oliver devine pilonul central al cărții. Izolarea le oferă o intimitate accelerată, un fel de fast-forward emoțional în care sar peste etapele obișnuite ale unei relații. La început, totul pare idilic, însă Howard subliniază subtil cum această proximitate forțată devine sufocantă. Fără zgomotul de fundal al lumii exterioare, fiecare gest, fiecare tăcere și fiecare privire a partenerului capătă dimensiuni gigantice, transformând apartamentul într-un laborator de observație psihologică. Autoarea construiește dinamica acestui cuplu cu răbdare și precizie, lăsând cititorii să se îndrăgostească de ei doi în același ritm în care Ciara și Oliver se îndrăgostesc unul de celălalt – și asta face tot ce urmează cu atât mai dureros. E o relație pornită din impuls, dintr-o nevoie de conexiune umană amplificată de haosul pandemic, dar care capătă rapid profunzime. Există o căldură autentică între ei, momente de tandrețe și umor care te fac să uiți, pentru câteva pagini, că citeșt un thriller.

Dar tocmai această căldură face umbrele cu atât mai vizibile. Ambii protagoniști au trecut – unul care nu rămâne tăcut. Howard dozează revelațiile cu mână sigură, lăsând să transpară câte ceva la momentul potrivit, niciodată prea mult, niciodată prea puțin. Nu e vorba de un trecut dramatic în sens de spectacol ieftin, ci de răni reale, de greșeli cu consecințe, de alegeri făcute din disperare sau din frică. Tocmai această banalitate a traumei – faptul că e recognoscibilă, că i-ar putea aparține oricui – este ceea ce o face cu adevărat înfiorătoare.

Atmosfera de claustrofobie este redată magistral. Howard reușește să captureze acea stare de spirit specifică începutului de pandemie: străzile goale, tăcerea nefirească a orașului și sentimentul că timpul s-a dilatat, totul într-o primăvară primăvară ciudată – anxietatea difuză, rutinele stranii, știrile la televizor care amestecau cifre și spaimă, senzația că lumea de afară a încetat să mai existe. Izolarea nu e doar un cadru narativ, ci un personaj în sine care amplifică defectele personajelor. Această presiune externă funcționează ca un catalizator pentru conflict, făcând ca micile suspiciuni să explodeze în certitudini periculoase. Izolarea fizică amplifică tot – inclusiv tensiunea dintre doi oameni care trăiesc brusc unul peste celălalt, fără respiro, fără distracții, fără posibilitatea de-a fugi. Apartamentul lui Oliver devine, treptat, un spațiu claustrofobic, chiar dacă nu este descris ca atare în mod explicit. Sentimentul de captivitate se instalează subtil, organic.

Ceea ce face autoarea irlandeză cu brio este să exploateze contrastul dintre constrângerile externe – nu poți ieși, nu poți vedea pe nimeni, nu poți cere ajutor – și cele interne, pe care personajele și le impun singure. Într-un alt context, Ciara sau Oliver ar fi putut pleca, ar fi putut lua o pauză, ar fi putut cere perspectiva unui prieten. În lockdown, nu există această supapă. Tot ce au este unul pe celălalt – și tot ce ascund.

Firul narativ din prezent urmărește doi detectivi: Lee și Karl, care anchetează moartea persoanei găsite în stare de putrefacție în apartament. Dinamica lor reprezintă un contrast plăcut față de intensitatea relației Ciara–Oliver. Karl este experimentat, cinic într-un mod funcțional, cu umor sec și o intuiție bine calibrată. Lee este mai tânără, mai nerăbdătoare, dar cu o perspicacitate care uneori îl surprinde chiar și pe el. Nu e o relație romantică și nici Howard nu sugerează că ar trebui să fie – ceea ce e, în sine, o alegere binevenită. Sunt doi colegi care se respectă, se testează reciproc și, împreună, încearcă să dezlege firele unui caz care nu este niciodată exact ceea ce pare. Anchetatorii servesc și un scop narativ foarte clar: ne țin la distanță suficientă de Ciara și Oliver pentru a nu ne da seama, până la final, cum au ajuns lucrurile unde au ajuns. Știm că s-a întâmplat ceva rău. Nu știm cui. Nu știm din vina cui. Și Howard are grijă să ne lase în această incertitudine confortabilă – sau, mai degrabă, incomodă – cât mai mult timp posibil.

Autoarea stăpânește foarte bine arta de a dezvălui informația cu picătura. Fiecare capitol se termină cu o mică revelație care te împinge să citești mai departe, restructurând tot ce credeai că știi despre personaje. Tensiunea nu vine din scene de acțiune spectaculoase, ci din acumularea lentă și constantă de neliniște, ca un cronometru care ticăie într-o cameră goală. Stilul  este unul accesibil fără să fie superficial, alert fără să sacrifice caracterizarea. Capitolele scurte, alternate între acum și atunci, creează un ritm aproape cinematografic. N-o să citiți 56 de zile cu respirația tăiată tot timpul – există momente de liniște, de cotidian, de umor chiar –, dar nici nu o să reușiți să lăsați cartea jos prea ușor. E genul de thriller care te cucerește lent, care îți intră sub piele fără să anunțe și care lasă o urmă după ce l-ai terminat.

Totodată, 56 de zile nu este un thriller perfect – unii cititori ar putea considera că ritmul e prea lent în prima jumătate sau că finalul ridică mai multe întrebări decât răspunde. Dar e un roman care reușește ceva rar: folosește un eveniment global traumatic nu ca fundal de decor, ci ca o lentilă prin care să examineze vulnerabilitatea umană, nevoia de conexiune și prețul pe care îl plătim atunci când construim relații pe fundații de nisip. Dacă vă plac thrillerele psihologice care au ceva de spus dincolo de mister, romanul de față vă merită cu prisosință timpul investit în el.