Autor: Peter May
Titlu: Casa neagră (2025)
Titlu original: The Blackhouse (2009)
Serie: Lewis Trilogy I
Editură: Crime Scene Press
Traducător: Loredana Frățilă-Cristescu
Redactor: Horia Nicola Ursu
Coperta: Alexandra Bardan
Nr. pagini: 416
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 4,09 (45 459 note)
Premii: Barry Award for Best Novel 2013, Cezam Prix Littéraire Inter CE for Best Novel 2011
Nominalizări: Barry Award Nominee for Best Novel of the Decade 2020, Gullkulen/The Golden Bullet Nominee 2017
Descrierea editurii: „O CRIMĂ. Pe Insula Lewis din Scoția, un tărâm de o frumusețe aspră și cu locuitori adepți ai unei credințe adânc înrădăcinate, are loc o crimă violentă. Inspectorul Fin Macleod e trimis de la Edinburgh să ancheteze cazul. Pentru Macleod, care s-a născut el însuși pe Insula Lewis, investigația reprezintă o călătorie acasă, dar și în trecut. UN SECRET. Ceva stă la pândă în comunitatea strânsă de pe insulă. Ceva sinistru. O CAPCANĂ. În timpul cercetărilor, Fin scoate la iveală adevăruri urâte, iar în scurtă vreme inspectorul ajunge din postura de vânător în cea de pradă.”
Un nou blog tour, cel cu numărul 138, pentru care am ales un clasic modern, fie-mi scuzată apropierea un pic forțată a acestor doi termeni, deși se practică: primul volum al trilogiei Lewis (care e de fapt tetralogie) a scriitorului scoțian Peter May, cu care am făcut deja cunoștință prin intermediul unui roman apărut chiar la țanc, la începutul pandemiei (Carantina, în colecția Corint Fiction a Editurii Corint. Este vorba de Casa neagră (traducere de Loredana Frățilă-Cristescu), apărut la târgul Gaudeamus de anul trecut, despre care, iată, ajungem să scriem abia acum – dar, fiind zece membri ai clubului și scriind fiecare pe rând despre o carte, vă dați seama că apucăm să scriem despre cam trei cărți pe lună. În pofida unui început pe care l-am considerat greoi, căci a durat ceva până am intrat în atmosferă și m-am familiarizat cu stilul, cartea este, neîndoielnic, o capodoperă a genului. Iar cine n-a citit-o, nu știe ce pierde.
În centrul poveștii îl avem pe Fin Macleod, un detectiv din Edinburgh trimis înapoi în locul unde a copilărit, pe Insula Lewis din Arhipleagul Hebridelor, nu departe de Scoția, pentru a investiga o crimă ce seamănă izbitor cu una care avusese deja loc la el în oraș. Fin nu este eroul acela impecabil, lipsit de defecte și care rezolvă cazurile cât ai zice pește, ci un om dărâmat, marcat de o pierdere personală recentă care îl face vulnerabil și, uneori, surprinzător de detașat – motiv pentru care i-am și reproșat deseori de-a lungul poveștii răceala cu care-i tratează pe toți (inclusiv propria soție, la începutul cărții). Reîntoarcerea lui pe insulă nu este doar o însărcinare de serviciu, ci o coliziune frontală cu un trecut pe care a încercat din răsputeri să-l uite, iar greșelile tinereții sale încep să iasă la suprafață una câte una.
Ceea ce face această carte cu adevărat specială este însă ambiguitatea morală, nu neapărat ancheta crimei care a avut loc pe insulă, care de altfel pică în plan secund până spre final. În Casa neagră, linia dintre „om bun” și „om rău” este extrem de estompată, aproape inexistentă. Prietenii din copilărie ai lui Fin, oamenii care au rămas pe insulă sub dictatul religios și social al comunității, ascund secrete care îi fac deopotrivă victime și complici. Nu există personaje imaculate; fiecare poartă în spate povara unei alegeri egoiste sau a unei tăceri vinovate, ceea ce te face pe tine, în calitate de cititor, să oscilezi între empatie și repulsie față de aproape toată lumea.
Greșelile din trecutul lui Fin sunt motorul ascuns al întregii narațiuni. Autorul folosește flashbackurile cu o măiestrie rară – potrivind perfect o întâmplare din prezent cu una din trecut, ca un arc peste timp prin care reușește să explice o greșeală de acum printr-una din trecut, care ajunge într-un fel să explice cum traumele trecute ajung să influențeze oamenii de-acum și să-i împingă să se comporte într-un anumit fel -, transportându-ne în anii de formare ai protagonistului, unde vedem un băiat prins între dorința de a-și găsi locul undeva, într-un grup, de pildă, și nevoia de a evada de-aici, de pe insula asta închistată. Evenimentele petrecute pe stânca An Sgeir, în timpul vânătorii anuale de guga (pui de gâscă de mare), nu sunt doar tradiții sângeroase, ci momente de cotitură unde Fin a luat decizii care le-au influențat și chiar pecetluit destinele celor din jur.
Impactul acestor erori asupra prezentului este devastator. Pe măsură ce investigația avansează, devine clar că actuală crimă nu este un eveniment izolat, ci o consecință directă a unor tensiuni și traume nerezolvate de zeci de ani. Fin își dă astfel seama că acțiunile sale de atunci – micile lașități, trădările juvenile sau tăcerile din mândrie – au creat un efect de domino care a culminat cu oroarea din prezent. Este o lecție dură despre cum timpul nu vindecă totul, ci uneori doar lasă rănile să se infecteze sub pansament.
Relațiile dintre Fin și foștii săi prieteni, Marsaili și Artair, sunt pilonii emoționali ai cărții. Ambiguitatea lor morală este fascinantă: îi vedem cum se chinuie să-și justifice prezentul prin prisma unor greșeli pe care nu le mai pot repara. Există un sentiment constant de vinovăție colectivă care apasă asupra insulei, un fel de pact al tăcerii pe care prezența lui Fin îl amenință, de unde și reticența tuturor de a se deschide în fața unor străini, cum este considerat inclusiv Fin, care aproape că i-a trădat prin faptul că a plecat la studii și până acum nu s-a mai uitat în urmă. Nu e vorba doar despre cine a ținut arma crimei, ci despre cum întreaga comunitate a pregătit terenul pentru tragedie prin micile lor compromisuri etice.
Stilul lui Peter May este descriptiv, fără a fi însă plictisitor. El transformă decorul sălbatic al Hebridelor Exterioare într-un personaj în sine, unul dur și neiertător, care reflectă perfect starea interioară a lui Fin. Izolarea geografică a insulei este o metaforă pentru izolarea emoțională a personajelor, prinse, chiar blocate, pe o bucată de pământ înconjurată de ape, exact cum sunt ei prinși în propriile amintiri fără nicio cale de scăpare.
Așadar, dacă sunteți în căutarea unui thriller care să vă facă să simțiți frigul în oase și umezeala de pe coasta Scoției, romanul lui Peter May este exact biletul vostru către Insula Lewis. Nu este doar un whodunnit clasic, ci mai degrabă o explorare viscerală a modului în care trecutul ne urmărește ca o umbră lungă, refuzând să rămână îngropat sub turbă. May reușește să creeze o atmosferă atât de densă, încât simți că trebuie să dai la o parte ceața de pe pagini ca să înțelegi ce se petrece cu adevărat în mintea personajelor sale.
Ca să trag și o concluzie, Casa neagră este o lectură obligatorie dacă vă plac thrillerele psihologice profunde, unde misterul crimei și rezolvarea ei reprezintă doar un pretext pentru o analiză chirurgicală a sufletului uman. E o carte despre regret, despre prețul maturizării și despre cum trecutul, oricât de mult l-am nega, ne definește prezentul. Fin Macleod ne învață că poți pleca de pe insulă, dar insula (și tot ce ai făcut acolo) nu pleacă niciodată cu adevărat din tine.
„Atunci l-am văzut ultima oară și de atunci am trăit cu amintirea acelui ultim moment. Pistruii împroșcați pe fața albă ca varul. Cârlionții mici, de culoarea morcovilor. Sângele ca o melasă rafinată pe metalul de sub el. Răsucirea imposibilă a trupului său, așa cum zăcea în lumina lunii.”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Casa neagră de Peter May. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: