Autor: Yiyun Li
Titlu: Cartea gâștei (2024)
Titlu original: The Book of Goose (2022)
Editură: Humanitas Fiction
Colecție: Raftul Denisei
Traducător: Justina Bandol
Redactor: Mihaela Pascu-Oglindă
Nr. pagini: 328
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 47 lei
Premii: PEN/Faulkner Award for Fiction 2023
Nota Goodreads: 3,71 (15 972 note)
Descrierea editurii: „Un Saint-Rémy răscolit de război dă la iveală o prietenie remarcabilă între două tinere fete: Fabienne și Agnès, două jumătăți ale aceleiași portocale. Împreună pun la cale păcăleala secolului în lumea literară, o aventură care va separa cele două destine printr-un salt spectaculos în mijlocul faimei, mai întâi la Paris, apoi într-un pension englezesc. Morala lui Yiyun Li din acest roman este tulburătoare, iar construcția universului în care ne invită, magistrală.”
Entuziasmul creat de câțiva prieteni de pe Facebook în jurul viitoarei apariții a acestui volum în limba română m-a făcut să îl plasez pe o poziție fruntașă pe lista cu viitoare lecturi de după Bookfest 2024. Însă vacanța, câteva treburi urgente de rezolvat, blog toururile din cadrul Crime Club care mănâncă aproape jumătate din lista de lecturi din fiecare lună și alte câteva cărți deja începute au făcut în așa fel încât abia la mijloc de septembrie să ajung la această carte.
Cu o copertă incitantă, laude peste laude, un subiect interesant și, cum spuneam mai sus, entuziasmul din partea câtorva persoane cu ale căror gusturi rezonez și-n care am încredere, Cartea gâștei pare o lectură de neevitat. Și chiar este, până la un anumit punct, când începi totuși să te întrebi: Așa, și? Încotro ne îndreptăm? Ce vrea să transmită autoarea? Emoție? Compasiune pentru destinul frânt mult prea devreme al unei fete extraordinare, născute însă sub o stea mai puțin norocoasă, în vremuri de restriște, pline de lipsuri, într-o familie sărmană, orfană de mamă, rămasă fără o soră, alături de un tată bețiv, troglodit, înapoiat și împovărat de lipsuri?
Pentru că exact asta pare a fi Fabienne, un geniu neînțeles, care nu numai că-și depășește aproape toți contemporanii încă de la frageda vârstă de treisprezece ani, ci, și mai trist, este ea însăși conștientă de propria condiție și astfel tristețea spuselor ei răzbate practic din fiecare frază măiestru întoarsă din condei și care-și face și prietena cea mai bună, pe Agnès, să se simtă o tâmpită și-o înceată în gândire, astfel încât nici măcar nu încearcă să țină pasul cu șirul de idei al prieteni sale.
Suntem în anii șaizeci, Fabienne s-a așezat la casa ei, în America, unde s-a căsătorit cu un american care îi asigură confortul necesar să trăiască liniștită, fără bătăi de cap, astfel încât, ca să-i mai treacă timpul, se apucă să crească gâște. Da, oameni buni, gâște, probabil și-o trimitere la cât de gâscă se simțea ea ori de câte ori lua contact cu prietena sa în copilărie. Într-o zi primește o scrisoare de la mama sa cu darea de seamă legat de cine-a mai născut sau cine-a mai murit prin cătunul lor din Franța, iar în treacăt află și că prietena ei din copilărie, Fabienne, a murit când a dat naștere unui copil, completând astfel un lung de decese stupide ale mamelor la naștere și încheind un destin care oricum fusese curmat înainte de vreme.
Prilej pentru Agnès să-și amintească de-a fir a păr tot ce s-a întâmplat până să plece în America. Adică formidabila farsă pe care, împreună cu Fabienne, pe când aveau doar treisprezece ani, au pus-o împreună la cale din plictiseală și dorind să-i joace un renghi lumii literare nu doar franceze, ci chiar mondiale. Și ce fac ele din pură plictiseală, pe când Fabienne stătea cu vacile la păscut sau umbla prin cimitir alături de prietena ei, Agnès? Ei bine, lui Fabienne îi vine ideea, doar ea e creierul, iar Agnès, mușchii, cea care îndeplinește sarcinile, să scrie o carte. Ea va veni cu frazele, ideile, personajele, acțiunile lor și tot ce altceva mai alcătuiește o carte, inclusiv stilul, iar Agnès va așterne totul pe hârtie cu frumosul ei scris caligrafic.
Condiția? Agnès să-și asume toate meritele, ea să profite de toți laurii viitoarei faime literare, dar să o asculte îndeaproape pe Fabienne, care, firește, știe ce e cel mai bine pentru amândouă. Citind despre farsa pusă la cale de cele două și la cât de fără de crâcnire ascultă Agnès toate indicațiile lui Fabienne de parcă ar fi un manual de instrucțiuni, stăteam și mă întrebam: cu ce scop face Fabienne toate astea? De ce, la geniul ei, se complace să nu meargă la școală, să ducă vaca la păscut, să îndure abuzurile verbale și, foarte probabil, și corecțiile fizice din partea tatălui, lipsurile inerente dintr-un sat uitat de lume într-o Franță aproape distrusă de război? Când toți sătenii o consideră o ciudată și chiar și părinții lui Agnès – căreia i se întrevede, la fel, un glorios viitor unde va dormi pe jos, va avea grijă de animalele familiei și apoi, imediat ce va ajunge la șaisprezece ani, se va mărita cu cine s-o nimeri și va turna o liotă de copii – nu privesc cu ochi buni prietenia dintre cele două fete?
Din plictiseală, zice Fabienne. Din pură plictiseală. Sau poate să dovedească faptul că poate, că poate scrie nu una, ci două cărți memorabile, una macabră și tulburătoare, cu bebeluși devorați de porci, una despre o iubire interzisă, tot o farsă, cum e și aventura literară a celor două fete, dar care vor zgudui din temelii nu doar lumea literară de la Paris, ci o vor și determina pe o domnișoară bătrână, directoare de pension englezesc, să vină să o caute pe geniala, în opinia ei, Agnès, pentru a-i oferi o bursă și o educație pe măsura geniului ei? Cu scopul, probabil, de a trăi prin intermediul fetei – „ghidând-o”, cum se exprimă ea, ca să o ajute să evolueze nu doar literar, ci și educațional și social – o faimă de care ea însăși nu a avut parte?
Fabienne rămâne o enigmă, un secret imposibil de descifrat. Știe că e un prodigiu, un copil-minune, știe cât este de genială, și trăiește poate drama geniilor care suferă, de pildă, de Alzheimer la vârsta senectuții și rămân totuși conștiente de faptul că trupul le trădează, dar mintea le rămâne la fel de integră și de ascuțită. Ea spune că face totul din plictiseală și că, odată încheiat experimentul, trebuie să meargă mai departe. Agnès, pe de altă parte, se mulțumește cu condiția de simplu executant, de satelit, ba mai degrabă de asteroid ce se rotește în jurul Soarelui reprezentat de Fabienne. Un soare care arde ca o gigantă roșie, pârjolind totul în jur, și se transformă mult prea devreme într-o pitică albă.
„Fabienne se plictisea. Eu, la fel. Nu știam dacă ne plictisim din același motiv. Când se simțea abătută, ea inventa jocuri pentru amândouă, și o împingea să le inventeze – știam asta – faptul că nu putea suporta plictiseala, așa cum nu-i putea suporta pe majoritatea oamenilor. Eu nu mă temeam de plictiseală, dar mă temeam că, dacă Fabienne e învinsă de plictiseală, o să se întâmple ceva colosal, ceva fatal, care ne va schimba pentru totdeauna. Aș fi făcut orice îmi cerea doar pentru ca ea să ducă o viață interesantă.” (p. 268)
