Lecturi 518: Maria Barbal – Ca o piatră în cădere

Dacă aveți chef de o lectură care să nu vă bombardeze cu artificii stilistice obositoare, dar care să vă lase o dâră de melancolie în suflet mult timp după ce ați închis-o, Pedra de tartera (tradusă la noi de Editura Alice Books cu titlul Ca o piatră în cădere) a Mariei Barbal este exact genul acela de carte. Nu e un roman istoric masiv, plin de date și strategii militare, deși fundalul e dictat de una dintre cele mai crunte perioade din istoria Spaniei. Este, în schimb, o confesiune extrem de intimă, scrisă la persoana întâi, care reușește să comprime trauma unei întregi generații prin vocea unei singure femei de la țară, Conxa. Titlul în sine e o metaforă superbă și dureroasă: Conxa se simte ca o piatră dintr-un grohotiș de munte, care se rostogolește nu pentru că vrea ea, ci pentru că este împinsă de gravitație și de mișcarea celorlalte stânci din jur. Ea nu își alege destinul, ci e purtată de evenimente pe care nu le poate controla.

Ideea acestei povești nu a apărut din senin, ci are rădăcini adânci în biografia și în memoria afectivă a autoarei. Maria Barbal s-a născut în Tremp, în regiunea muntoasă Pallars din Catalonia, un loc izolat, unde poveștile bătrânilor continuau să dicreze ritmul comunității. Ideea poveștii i-a venit din dorința de a recupera o lume care dispărea pe zi ce trece – acea societate rurală tradițională din Pirinei, măcinată de timp, de război și de migrația masivă spre marile orașe din a doua jumătate a secolului trecut. Barbal a vrut să le ofere o voce acelor oameni care, deși trăiseră istoria pe propria piele, nu au apărut niciodată în manuale. Mai exact, a vrut să vorbească despre femeile din mediul rural, cele ale căror drame au rămas adesea nespuse, îngropate sub tăcere, muncă brută și resemnare. Cartea a fost un adevărat fenomen când a apărut în 1985, tocmai pentru că atingea o coardă sensibilă a memoriei colective catalane.

Spațiul și timpul în care se desfășoară acțiunea sunt pilonii care îi conferă greutate întregii narațiuni. Ne aflăm în satele din Pirineii catalani, un decor muntos spectaculos, dar dur, unde viața se măsoară în recolte, vreme bună și izolare. Din punct de vedere istoric, acțiunea începe undeva la începutul secolului al XX-lea și traversează momentele-cheie ale Spaniei moderne: proclamarea Celei de-a Doua Republici Spaniole în 1931, speranțele de modernizare care au urmat, izbucnirea sângeroasă a Războiului Civil Spaniol în 1936 și, în final, instalarea dictaturii franciste și anii grei de după război. Ceea ce face Barbal genial aici e că nu ne poartă pe front, ci ne arată cum ecourile acestor schimbări politice majore ajung în satele izolate din munți, transformând radical viețile unor oameni care, inițial, nici nu înțelegeau prea bine ce înseamnă „republică” sau „fascism”.

Dacă privim complotul în mare, povestea urmărește întreaga viață a Conxei, de la adolescență până la bătrânețe. Provenind dintr-o familie extrem de săracă și numeroasă, ea este trimisă de mică la o mătușă dintr-un alt sat ca să ajute la treburile gospodăriei și să fie o gură mai puțin de hrănit acasă. Acolo, viața ei se reduce la muncă fizică intensă, însă lucrurile mai capătă un pic de culoare după ce-l cunoaște pe Jaume, un tânăr idealist de care se îndrăgostește profund. Se căsătoresc, au copii și par să găsească un echilibru fragil. Totuși, Jaume începe să se implice în politică odată cu venirea Republicii, având vederi de stânga. Când izbucnește Războiul Civil, această implicare îi semnează sentința. Este arestat și executat de trupele naționaliste, iar lumea Conxei se prăbușește definitiv. Ea și fiicele ei sunt trimise într-un lagăr de detenție pentru o vreme, iar la întoarcere găsesc o comunitate distrusă, dominată de frică și suspiciune.

Registrul vocal al naratoarei reprezintă, fără îndoială, cel mai mare atu al cărții și elementul care te face să uiți că citești ficțiune. Conxa vorbește simplu, frust, fără metafore complicate sau divagații filozofice. E vocea unei femei de la țară care a învățat că viața înseamnă acceptare și efort continuu. Ea nu-și plânge de milă, nu folosește cuvinte mari pentru a descrie tragedia morții soțului ei și nici nu caută să impresioneze cititorul prin melodramă. Această economie de mijloace expresive, acest stil aproape minimalist, face ca durerea ei să fie și mai tăioasă. Ea doar constată faptele, ca și cum ar descrie vremea de afară, însă tocmai această seninătate aparentă ascunde o suferință uriașă, pe care o simți printre rânduri ca pe un curent de aer rece.

Maria Barbal a ales acest ton cu o precizie chirurgicală și cu un scop bine definit. Ea a înțeles că o perspectivă bombastică sau excesiv de dramatică ar fi sunat fals în gura unei femei ca Conxa. Pentru a rămâne fidelă realității istorice și psihologice a acelor femei, autoarea trebuia să folosească limbajul lor – curat, direct, marcat de o demnitate tăcută. Barbal a ales acest ton tocmai pentru că tăcerea și resemnarea structurală erau mecanismele de supraviețuire ale acelei generații. Oamenii aceia nu aveau timp sau instrumente culturale pentru crize existențiale exprimate zgomotos; ei trebuiau să pună pâine pe masă a doua zi, chiar dacă în ziua precedentă își îngropaseră apropiații. Prin acest minimalism emoțional, autoarea lasă faptele brute să vorbească de la sine, transformând povestea într-un rechizitoriu mult mai puternic împotriva războiului decât orice discurs politic violent.

Temele principale ale romanului se ramifică natural din această structură. În primul rând, avem tema greutății istoriei asupra individului de rând – modul în care deciziile luate în birourile din marile orașe distrug destinele unor oameni inocenți din creierul munților. Apoi, mai avem tema condiției feminine în lumea rurală tradițională, unde femeia e adesea un instrument de muncă și un pilon de sacrificiu, fără dreptul de a-și alege singură propriul parcurs. Nu în ultimul rând, dezrădăcinarea și exilul interior joacă un rol crucial spre finalul cărții. Mutarea Conxei nu reprezintă o salvare, ci o altă formă de alienare. Ea părăsește locurile unde a suferit, dar unde măcar știa cine este, pentru a deveni o prezență invizibilă pe străzile aglomerate și străine ale unui oraș care nu o înțelege și pe care nici ea nu îl pricepe.

Ce concluzii putem trage după ce parcurgem o astfel de lectură? Ca o piatră în cădere ne lasă cu o lecție dură despre rezistența umană în fața absurdului. Te face să te gândești la toți acei oameni anonimi pe care istoria i-a strivit în trecerea ei și care nu au apărut niciodată în statistici ca eroi, ci doar ca victime colaterale. Povestea Conxei ne arată că, uneori, supraviețuirea nu înseamnă neapărat să lupți cu armele în mână, ci să ai puterea de a merge mai departe, zi după zi, purtându-ți rănile pe dinăuntru fără să distrugi lumea din jurul tău cu ura ta. E o carte despre demnitatea tăcerii și despre modul în care memoria, chiar și cea mai dureroasă, rămâne singurul adăpost în fața trecerii timpului și a pierderii totale a identității. Te ajută să privești trecutul nu ca pe o înșiruire de ani, ci ca pe o sumă de inimi care au bătut, au iubit și au suferit exact ca ale noastre.

„Când am înțeles că rămăseserăm singure, ca o turmă fără păstor, poate cu lupul la pândă, m-a cuprins o mare deznădejde, și ceea ce-mi rupea sufletul și mai tare era că nu mă simțeam în stare să acționez ca o mamă. Încremenisem în acel zid de tristețe și, cum nu puteam nici să urlu, nici să fac vreo nerozie, voiam doar să nu mă mai mișc, să nu mai gândesc, să mă adâncesc în durerea aceea fără speranță. […]”