Nu te teme de întuneric
Per Moritz Stenborg
Titlu original: Anna Karjala
Limba originală: suedeză
Traducere: Isabella Prodan
ISBN: 978-606-40-3282-9
Format: 130 x 200 mm
224 pagini
Preț: … lei
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
UN NOIR SCANDINAV HIPNOTIC
O poveste absolut imersivă și tulburătoare, care îmbină perfect tensiunea psihologică din Mystic River, realismul crud din True Detective și atmosfera hipnotică din Twin Peaks. O carte superbă în brutalitatea ei, imposibil de lăsat din mână! Orașul ăsta ar avea nevoie de o crimă adevărată…
Primăvara anului 1983. În timp ce gheața se topește, iar râurile amenință cu inundații, o descoperire șocantă tulbură liniștitul orășel suedez Silvernäs. O mână tăiată este găsită înfiptă într-un par, cu degetele încremenite parcă într-un salut macabru.
Polițistul Erland Hjort începe o investigație care se transformă rapid într-o spirală a ororii: trupuri dezmembrate, simboluri satanice și secrete de mult îngropate.
Prins între suspiciunile soției, obsesia pentru caz și pasiunea interzisă pentru Anna Karjala, el înaintează orbește spre o confruntare inevitabilă.
„Emoționantă și tăioasă ca o lamă de cuțit.” – CAMILLA GREBE, autoarea bestsellerului Inerția
„Un debut polițist incredibil de captivant și bine scris. Foarte palpitant!” – JONASEKLÖF, TV4 Nyhetsmorgon
„O scriitură densă, profund originală, plină de empatie pentru personajele lovite de soartă.” –
ULFK VENSLER, Dagens Nyheter
„Cel mai bun thriller pe care l-am citit anul acesta!” – ÅKE EDWARDSON, Dagens Nyheter
PER MORITZ STENBORG (n. 1978) este un scriitor și artist vizual suedez. Originar din Edsbyn, regiunea Hälsingland, a locuit în Berlin, iar în prezent trăiește în Stockholm alături de familia sa. Stenborg deține o diplomă de master de la Institutul Regal de Artă din Suedia. Nu te teme de întuneric este romanul său de debut.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
18.
Să trăiești fără să te uiți în urmă.
Trecuseră 17 zile de când Vanja Johansson fusese găsită spânzurată și Gunhild Öst descoperise o mână de om lângă hambarul ei. Erland Hjort încerca să analizeze această perioadă, în timp ce făcea o plimbare prin pădure. Totul se schimbase. Totul se răsturnase, precum arborii smulși de furtună din pădure. Și acum urma să se răstoarne la loc.
Ucigașul bărbatului tranșat fusese descoperit și alungat din lumea celor vii. Ezitarea autorităților a continuat și după moartea lui Jan Wallin Jonsson. Încă nu se hotărâse unde avea să fie înmormântat trupul sau dacă o să fie incinerat. Vanja zăcea sub aceeași piatră de mormânt ca mama ei, sub numele lor găsindu‑se o inscripție. Erland Hjort își amintea versurile:
Mi se‑ntâmplă adesea, în visele din miez de noapte,
să‑ntind mâna și să simt
ceva ce nu este
Parcase Volvo‑ul în apropierea vechii clădiri a organizației IOGT, în cealaltă parte a pădurii față de casa Annei Karjala. Se gândea că începe să devină riscant să mai lase mașina lângă casa ei. În plus, avea o idee vagă că s‑ar putea răzgândi pe drumul prin pădure și că va face cale întoarsă.
Avusese șansa lui. Lumea revenise la normal. Sau, cel puțin, era pe drumul cel bun. Povestea lor de dragoste se născuse pe fondul tragediilor care acum se încheiaseră. Putea s‑o îngroape și pe ea, s‑o lase în pace. Să‑și vadă de viață cu soția și să uite întreaga întâmplare ca pe un vis nebun.
Iarba‑neagră din ținutul mlăștinos strălucea în soarele dimineții. Lumina se frângea printre pini, pe cărarea din pădure. Era frumos ca într‑o pictură! În adâncul inimii însă, el știa că n‑avea nicio șansă. Niciuna.
*
* *
Stăteau pe jumătate dezbrăcați în bucătărie. Nu ajunseseră mai departe de‑atât. Cafeaua era pe masă. Pantalonii și cămașa lui zăceau pe dușumea, împreună cu sutienul și puloverul ei. Îl privea cu ochi lucioși și puțin rezervați; poate că se gândise la aceleași lucruri ca el. Se temea ca el să nu pună punct? Voia ea asta?
Nu‑și putea da seama. Dar o cunoștea suficient de bine ca să știe că s‑ar fi văzut dacă ea n‑ar mai fi vrut să continue. Nervozitatea plutea în aer. Au vorbit despre Aske, în schimb. Cerbu i-a povestit, în mare, despre evenimentele de la centrala electrică și de la turn. A observat că presiunea de pe piept i se ușurase, ca și cum o greutate de care nu fusese conștient cedase.
— Îngrozitor, a spus ea. Toată povestea asta e îngrozitoare. Iar Sonny și Kim? Cu ei ce se‑ntâmplă?
— Dacă nu recunosc, nu putem dovedi c‑au fost implicați.
— Intuiția ce‑ți spune?
— Intuiția e‑o prostie.
Ea a zâmbit.
— În continuare te bazezi pe rațiune. Credeam că te‑ai schimbat.
— Am impresia că habar n-aveau ce făcea Aske. Par șocați.
— Iată, intuiția.
— Mă duc la baie.
În fața vasului de toaletă, a văzut‑o pe Anna Karjala în oglinda din baie, prin ușa întredeschisă. Își răsucea părul închis la culoare și se uita pe fereastră. Acum știa sigur că era îndrăgostit.
Privirea i‑a alunecat peste peretele din baie. Un mic desen înrămat atârna deasupra cârligelor pentru prosoape, lângă oglindă. Rama, din lemn crescut strâmb, se rotunjea în mod natural pe lângă câteva colibe de pășunat, schițate în cărbune sau creion. Și‑a tras chiloții, apoi a tras apa și s‑a uitat mai de aproape. Hambarul din prim‑plan îl știa prea bine, cu acel evantai de pari de lemn de lângă piatra din față. Jos, într‑un colț, stătea scris: I.G.
— Ăsta‑i hambarul, a spus Cerbu, ieșind din baie.
— Ce? Da, Östvallen.
— Cine a făcut desenul?
— Ivan Gude. Vecinul. La început a stat la noi, în Storlofors.
Ea și‑a aprins o țigară.
— Desena din când în când. Dar era mai interesat de tehnică. Film și altele.
Cerbu s‑a spălat pe mâini în chiuveta din bucătărie
— Cred că e lac acolo acum, a spus el. Jos, la Loforsen. Cum îi mai merge?
— Cui? Lui Gude? Nu l‑am mai văzut pe cocoșatul ăla de 15 ani, dacă‑mi amintesc bine.
— E cocoșat?
— Da, are cocoașă. Arată ca muntele Åreskutan.
Ajuns la secție cu mare întârziere, Cerbu s‑a luat cu altele. Trebuiau completate note informative și trimise înapoi la Stockholm. Trebuiau verificate și prelucrate documente, precum fotografiile îngrozitoare de pe stânca de sub turnul de supraveghere. Tot materialul referitor la cazul Martyr fusese trimis înapoi de grupul Orlovski.
Inspectorii plecaseră spre sud, pentru a prezenta raportul. Aveau să se întoarcă în Silvernäs pentru ultimele detalii, pentru a corela ce rămăsese necorelat. În curând avea să revină și Wiklund din concediul medical. Cerbu simțea că‑l rodea ceva în ceafă; creierul nu‑i funcționa chiar cum ar fi trebuit și era neliniștit. Uita lucruri și‑i era greu să se concentreze. După ce și‑a terminat munca în mare, a încuiat biroul și s‑a dus la mașină.
Ulf și Rolf i‑au făcut cu mâna, agale, de la benzinărie, de parcă ar fi fost conectați. Aducea cu începutul unui film care se petrece într‑un orășel idilic. Sau cu sfârșitul.
A luat un prânz târziu, sau o cină timpurie. Friptură rece. Calendarul din bucătărie arăta luna greșită. A auzit ușa de la garaj.
Bodil și‑a atârnat haina în hol și a intrat în bucătărie. A pus o hârtie pe masă și s‑a așezat în fața lui.
— Cum ești?
— Bine, a spus el. Tu?
Ea a citit de pe foaie:
— Ai dificultăți în a planifica și a duce lucrurile la capăt. Uituc și puțin confuz. Probleme cu somnul. Iritabilitate. Ai amețeli?
Îi vorbea calm, ca unui pacient. I‑a pus foaia în față.
— Ce‑i asta?
— O copie de la serviciu. Epuizare.
El a pus tacâmurile jos și a citit ce scria pe ea.
Durere de cap. Deseori de la tensiune, uneori migrenă. Dificultăți de relaxare. Pacienții descriu ca și cum ar avea un motor pe dinăuntru. Amețeală și dezechilibru.
Nu știa ce să spună. Recunoștea simptomele, dar nu‑i venea să creadă că era vorba de el.
— Nu știu dacă e de la lovitura la cap sau de la ancheta asta, ori de la ambele. Dar nu mai ești în apele tale. Trebuie să‑ți revii. Acum, că e totul clar, poate prelua Wiklund o perioadă. Trebuie să te odihnești.
El a încuviințat.
— De ce ești acasă atât de devreme?
S‑a ridicat și s‑a dus la frigider. Și‑a tăiat câteva felii subțiri de carne.
— Trebuia să văd un pacient după‑amiază, dar n‑a mai venit. Păcat. E foarte bolnav. Cancer, incurabil.
— Cine e?
— Nu pot spune, normal.
A scos un oftat, s‑a șters pe mâini și a pus carnea la loc.
— Dar probabil că n‑ar conta dacă spun, a adăugat ea, încet. E ca un pustnic.
A luat o farfurie și niște tacâmuri și a rămas o clipă în picioare, lângă blat. S‑a uitat pe fereastră. Și el a privit afară. Ningea ușor. Tăcut, încet, pe neașteptate.
Lucrurile s‑au așezat la locul lor în mintea lui Cerbu.
— Ivan Gude, a zis el.
Ea s‑a întors și s-a uitat la el.
