Autor: J.T. Ellison
Titlu: Lie to me: Minte-mă! (2026)
Titlu original: Lie to Me (2017)
Editură: Prestige
Traducător: Florentina Bălan Tomescu
Coperta: Flory Preda
Nr. pagini: 456
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 3,79 (37 142 note)
Descrierea editurii: „Genul noir domestic la cel mai inalt nivel. Cititorii vor devora aceasta poveste captivanta si uimitoare despre dezintegrarea unei casnicii, in care durerea, gelozia, tradarea si crima distrug fatada cuplului literar perfect.”
Hai să încep cu sfârșitul și să spun direct ce mă roade legat de această carte pe care o avem de disecat în cadrul celui mai recent blog tour organizat de echipa Crime Club: am terminat Lie to Me de J.T. Ellison cu o combinație ciudată de relativă mulțumire și nervi întinși la maximum. Volumul, apărut în colecția Senzații/Thriller la Editura Prestige, e fix genul de carte pe care ajungi să o recomanzi doar ca să ai cu cine să te contrazici despre ea. Povestea ne bagă adânc în viața aparent perfectă a cuplului Sutton și Ethan Montclair, doi scriitori celebri cu bani, frumusețe, talent și, aparent, o chimie intelectuală de invidiat. Doar că, dacă ai mai citit thrillere domestice gen Fata dispărută sau Menajera, știi că totul e o fațadă subțire. Într-o dimineață, Sutton dispare, lăsând un bilet în care îi spune lui Ethan să nu o caute. Din momentul ăsta, totul se duce de-a dura: secrete, trădări, minciuni spuse pe multe voci, încât ce părea o poveste polițistă tipică ce are în centru o dispariție misterioasă de la domiciliu devine rapid o dramă toxică, destul de obositoare pe alocuri, despre doi oameni care știu doar să se rănească sub pretextul iubirii.
La capitolul structură, romanul te ține inițial în priză cu capitole scurte și salturi între perspectiva lui Ethan, a lui Sutton și bucăți dintr-un blog misterios care adaugă un pic de context trecutului lor. Problema e că vibe-ul ăsta alert nu ține mult. Pe parcursul celor 450 de pagini, ritmul e puțin spus inegal. Ellison pare că nu s-a hotărât deloc ce vrea de la poveste: avem fragmente pline de acțiune, apoi zeci de pagini în care personajele se tot învârt în cerc, analizând obsesiv aceleași greșeli, fără să aducă nimic nou în poveste. Partea de mijloc devine o mlaștină în care mulți cititori probabil simt că mai bine ar sări din barca ce pare pe cale să se scufunde, fiindcă suspansul se topește rapid în introspecții plicticoase și previzibile, de-ți taie tot cheful.
Cel mai greu de înghițit e de fapt felul în care acționează personajele principale. E ca și cum logica lor pleacă undeva în vacanță. Ethan, mai ales, îți scoate peri albi. Modul în care reacționează la dispariția soției e ciudat și, de multe ori, imposibil de priceput pentru un om normal: face gesturi care îl incriminează, ascunde dovezi de parcă și-ar dori dinadins să fie prins, ba e paralizat de frică, ba dintr-odată se poartă ca un atoateștiutor arogant, fără nicio logică. N-ai cum să nu observi că personajele sunt forțate să acționeze după ce are autoarea nevoie în scenă, nu după ce ar face ele cu adevărat. Ce empatie? La un moment dat, efectiv nu-ți mai pasă cine-a mințit, cine pe cine păcălește, doar vrei să se termine și, sincer, să plătească toți pentru haosul creat.
Nici Sutton nu se lasă mai prejos: deși ni se vinde ca mintea diabolică din spatele întregului circ, totul la ea ține de noroc și coincidențe imposibile, de-ți vine să și râzi. Motivațiile i se schimbă de la o pagină la alta: azi vrea răzbunare, mâine se pocăiește fără niciun motiv concret. E greu să rămâi implicat în poveste când îți tot pui întrebarea logică „De ce ar face cineva așa ceva?” la fiecare douăzeci de pagini. Nu pare nici pe departe o analiză a psihicului uman, ci o bălmăjeală folosită ca să mascheze găurile uriașe din poveste.
Apoi, toată cartea are un aer de „hai să fim cei mai șocanți” cu orice preț. Lie to me amestecă atâtea idei din Fata dispărută sau Fata din tren, încât ajungi să crezi că citești un colaj de clișee de gen. Totul e decorat cu descrieri întunecate ale stărilor negative, dar fără emoție reală – cam la fel ca un spectacol făcut doar să impresioneze. Nici blogul ăla misterios nu salvează situația, ci doar întrerupe acțiunea fix când se mai întâmplă ceva interesant, de parcă cineva îți trage brusc frâna de mână. De multe ori confesiunile astea doar repetă ce-ai înțeles deja, de-ți vine să dai paginile cât mai repede, să scapi de acolo.
M-am întrebat tot timpul dacă Ellison a vrut să facă mișto de gen sau chiar a crezut că toate întorsăturile astea sunt plauzibile. Finalul, deși teoretic leagă firele, lasă o grămadă de întrebări și-ți dă senzația de păcăleală. Ultima răsturnare pare pusă acolo doar ca să fie ceva șocant, dar nu are nicio legătură autentică cu dezvoltarea personajelor de până atunci. E ca și cum ai lucra la un puzzle complicat și la final îți dai seama că imaginea nu are nicio legătură cu restul pieselor. Iar ultimele pagini accelerează totul atât de brusc după sute de pagini în care lâncezeai, încât îți lasă un gust ușor amar. Ai răbdat tot marasmul ăla psihologic pentru un final parcă scris la repezeală, din lipsă de altceva.
Din punct de vedere al scriiturii, Ellison știe să facă o frază care sună bine și, într-adevăr, stilul ei curge repede, chiar și când povestea devine enervantă. Are unele descrieri vizuale puternice și reușește să redea atmosfera din Tennessee cu o anumită eleganță sumbră. Dar asta nu repară structura șubredă de dedesubt. Cartea te lasă cu impresia unui produs de marketing excelent ambalat (tradus și redactat, din păcate, dezastruos), dar care, odată desfăcut, te dezamăgește. Dacă ești fan înrăit al thrillerelor domestice și te poți face că nu vezi când personajele o iau razna fără motiv – sau dacă ai răbdare cu Ethan și chinurile lui bahice – s-ar putea să găsești un oarecare farmec la acest joc de-a șoarecele și pisica. Însă, dacă vrei logică și construcție solidă a personajelor, romanul lui J.T. Ellison e mai degrabă un test de răbdare decât o plăcere a lecturii, fie ea și de vacanță și relaxare.
Pe scurt, romanul lui Ellison promite mult și livrează… cam pe sărite. E o carte potrivită de citit într-un weekend, dacă nu te deranjează să strângi din dinți la deciziile absurde ale personajelor. Sunt și momente bune, când surprinde cruzimile mărunte din cadrul unui cuplu, doar că se pierd complet în haosul logic și un ritm care te face să te simți ba într-o cursă de Formula 1, ba într-un blocaj în trafic pe DN1 când te întorci de la munte. Nu e o carte proastă, dar are tendința să exagereze și uită de coerență pe drum. Merită încercată doar ca să vezi cât de tare poate manipula un autor cititorul, dar pregătește-te ca pe parcurs să strângi adesea din dinți de nervi și de frustrare.
„Cuvintele.
Erau bune. Știa asta. Cuvintele erau cel mai mare critic, aceste cuvinte, proprii, erau transcendentale. Intense, lirice și uluitoare. Bill ar fi încântat. Editorul ar fi încântat. Sutton…”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Lie to me de J.T. Ellison. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:
