Cartea a treia din seria Haiganu.
Cu ilustrații de Andrei Moldovan
Sfârșitul lumii vine cu o șoaptă.
La capătul lumii, când zeii au obosit de oameni și oamenii au uitat de zei, rămâne doar tăcerea. Iar când liniștea poate fi obținută doar prin distrugere, alegerea devine imposibilă.
Haiganu, zeul osândit să trăiască printre oameni, pășește printre ruine, ritualuri crude și jocuri divine. Un rău mai vechi decât zeii înșiși se strecoară în mintea lui, iar granița dintre protector și distrugător se șterge. Alături de el, Zourazi, un om transformat în ceva ce nu mai are nume, și Păi, o regină-copil cu un popor în pribegie.
În Tristețea Zeilor, romanul care încheie trilogia Haiganu, zeii se întorc unii împotriva altora, oamenii devin doar o monedă de schimb, iar lumea se apropie de o nouă cădere. Uneori, tăcerea nu înseamnă pace, ci sfârșit.
„Zei uitați și pribegi, magi și vrăjitoare, pietre vii, grifoni care dețin toată înțelepciunea lumii, cei mărunți, un război și o oaste zombi de copii-orfani, un tărâm imaginar plin de magie… Marian Coman reușește să creeze un univers fantastic unic în literatura română. Cu trimiteri la miturile tracice, dar și la folclorul românesc, în care regăsim supereroi și personaje (mai ales cele negative) impecabil conturate, trilogia nu este doar o bijuterie a genului, dar și cărți minunat scrise, care conțin nu doar povești și perspective care se suprapun, într-o țesătură narativă complexă, dar și multă poezie și filozofie. Cele trei romane se adresează tuturor vârstelor și oferă cititorilor, dincolo de Poveste, o parabolă tulburătoare a lumii în care trăim.“
Adina Popescu
„Marian Coman are o apetență ieșită din comun de a construi universuri întregi care nu seamănă cu nimic altceva, care rup bariere, care reimaginează lumile cu care am putea fi familiarizați. O face și-n cărțile lui anterioare (vă amintesc doar de Omulețul din perete și alte povestiri fantastice și Ultima carte, piese dintr-un puzzle care va căpăta alte și alte interpretări odată ce vom avea acces la el integral), dar și în trilogia de față. Seria Haiganu, începută în benzile desenate HAC!, înconjurată deja de propria mitologie, întinsă pe aproape o decadă și jumătate, este, fără tăgadă, încă o demonstrație în acest sens. Pentru că, pe o fundație solidă, desprinsă din scrierile lui Creangă, Marian Coman topește mituri și folclor, rugăciuni, bocete și letopisețe, toarnă erudiție și livresc, țese multiple planuri, se joacă cu limitele (sub)genurilor, mută basmul în secolul XXI, aduce în prim-plan personaje în straie noi, vine cu ritmuri alerte și dileme mai vechi decât timpul, adaugă nuanțe peste nuanțe. Și-și creează astfel un univers cu totul și cu totul al său. Și, deși atipice în parcursul scriitorului, cele trei romane care pot fi încadrate, la rigoare, în subgenul grimdark fantasy, se supun aceluiași crez nestrămutat în puterea poveștilor de a ne salva. Și sunt literatură în adevăratul sens al cuvântului.“
Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor
Tristețea Zeilor
Seria Haiganu, cartea a treia
(fragment)
(…)
Haiganu a privit de sus piața distrusă din fața orașului. S-a văzut mergând și i-a zărit pe cei mărunți cum se îndepărtează de el, cum se întorc cu spatele și cum închid ochii, încercând să nu-l vadă ori să uite că l-au văzut. Și să-și golească mintea. Pentru ca nu cumva gândurile lor să-l ajungă din urmă și să îl supere.
S-a oprit în fața lui Olan și i-a poruncit să coboare de pe cal.
— Și pleacă! i-a spus apoi.
Bărbatul a descălecat, dar a rămas tăcut în fața lui, tremurând, în vreme ce, în minte, zeci de întrebări i se rostogoleau ciocnindu-se una de alta, alimentând Fluviul Șoaptelor, năpustindu-se asemeni unor pești speriați peste Haiganu.
— Du-te! a repetat Haiganu, încălecând pe armăsarul sfrijit al lui Olan.
Doar că, aproape pe neașteptate, Olan a izbucnit în plâns de parcă abia atunci înțelegea că tot ce trăise în ultimele luni fusese aievea. Că tot ce pierduse, pierdut rămâne și că nimic din tihna de altădată n-avea să se întoarcă. S-a prăbușit în genunchi și hohotele sale de plâns îi întrerupeau și gândurile, care alunecau sparte de colo-colo. Bucăți de cuvinte sau jumătăți de întrebări înfășurate în durere.
Haiganu s-a uitat la el în timp ce a întors calul pe care l-a simțit neputincios, însetat și nemâncat.
Când Olan și-a amintit de fetița sa, ucisă de putreziciunile lui Dekibalos, Haiganu a simțit cum tâmplele-i plesnesc. Era atâta furie, neputință și deznădejde acolo, că urletul bărbatului aruncat în Fluviul Șoaptelor era de neoprit și de neacoperit cu altceva.
— Taci! a strigat Haiganu la el, dar Olan nu l-a auzit.
Într-o clipită, Haiganu a lăsat Furia Oarbă să-i iasă din ochi, întunecată și flămândă, să muște din carnea lui Olan, să-i ardă oasele și inima, să-i fiarbă spiritul, să-i usuce cugetul, făcându-l, în sfârșit, să tacă.
S-a așternut liniștea, iar din trupul pescarului au rămas doar trei bulgări de jăratec și-o pulbere fină ce se cățăra spre nori pe un fir de fum.
Calul alb s-a împleticit speriat, gata-gata să se prăbușească sub povara lui Haiganu, care i-a tras un frâu în cap. Simțind că inima animalului e atât de slabă, că-i gata să nu mai bată, zeul și-a mușcat palma, apoi și-a înfipt mâna în grumazul mârțoagei, lăsând sângele să caute prin carne. A luat îndată în stăpânire animalul, uitându-se prin ochii lui și ascultând prin urechile lui, dându-i forță și curaj.
— Ghijoagă urâcioasă ce ești, a murmurat Haiganu, culegându-și cuvintele dintr-o zi ce încă nu venise.
Sângele zeului a curățat trupul de boală și a alungat frica. Doar foamea a rămas nepotolită, iar Haiganu, mângâind coama animalului, l-a silit să se aplece și să muște din rămășițele lui Olan. Buzele calului au sfârâit pe jăratec, dar sângele zeului a netezit durerea și a vindecat de-ndată rănile.
Când nimic nu mai amintea de solul trimis de Dekibalos, Haiganu s-a uitat în depărtare, acolo unde, în fruntea oștirii sale, căpcăunul a îngenuncheat înspăimântat.
Armăsarul lui Haiganu a nechezat ridicându-se pe două picioare, după care a pornit în galop spre tabăra lui Dekibalos, purtând în spate zeul din ochiul căruia se prelingea un fum întunecat.
