Văd că vă interesează întunericul
Illarion Parvliuk
Titlu original: Я бачу, вас цікавить пітьма/ YA bachu, vas tsikavyt’ pit’ma
Limba originală: ucraineană
Traducere: Mihai Hafia Traista
ISBN: 978-606-40-3370-3
Format: 130 x 200 mm
576 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
UN THRILLER-FENOMEN ÎN UCRAINA, VÂNDUT ÎN PESTE 200 000 DE EXEMPLARE.
Andrii Haister, psiholog criminalist din Kiev, este trimis în satul uitat de lume Buskiv Sad, să ancheteze dispariția unei fetițe. Acolo este și Fiara – un ucigaș în serie ale cărui crime locuitorii preferă să nu le observe. În acest loc blestemat, unde oamenii-și duc existența în cerc și fiecare trăiește o viață pe care o urăște, ancheta ajunge constant într-un punct mort. Andrii crede că fata pierdută este încă în viață și o va găsi. Dar nimănui în afară de el nu-i pasă.
Văd că vă interesează întunericul este despre indiferența umană impenetrabilă și despre întunericul din noi. Despre sinceritatea față de noi înșine și prețul pe care suntem dispuși să-l plătim pentru uitare. Despre păcatele care se materializează și despre ispășirea mai scumpă decât liniștea sufletească.
„Văd că vă interesează întunericul oferă un ghid despre cum să te confrunți cu păcatele personale, precum și cu eșecurile și capacitățile societății.” – WILSON CENTER
Proza lui Pavliuk descrie o lume care trăiește sub o groază fără sfârșit, care transformă oamenii în monștri. Și probabil în asta rezidă fascinația romanelor sale: ele dezvăluie o latură ascunsă a războiului pe care nu o găsești nicăieri altundeva. – MATTHIAS SCHWARTZ, ZfL
Cartea captivează cititorul cu răsturnările de situație neașteptate, ceea ce o face greu de lăsat din mână. Este o poveste despre întunericul interior, despre frica de adevăr și despre păcatele pe care
trebuie să le ispășim. – GRINCHENKO INFORM
ILLARION PAVLIUK (1980, Skadovsk, Ucraina) și-a petrecut copilăria în Extremul Orient al URSS din cauza persecuției politice la care au fost supuși părinții săi, jurnaliști. S-a întors în Ucraina independentă la sfârșitul adolescenței. A lucrat în radio și în presa scrisă înainte de a trece la televiziune. Este autorul, scenaristul și/sau producătorul a peste zece documentare și filme.
Romanul de debut, un noir detective intitulat Cenușă albă, a apărut în 2018, fiind urmat de nuvela Maria, este Crăciunul. Al doilea roman, SF-ul Dansul idiotului, a apărut în 2019 și a fost nominalizat la premiul BBC „Cartea anului“. În 2020 a lansat thrillerul psihologic Văd că vă interesează întunericul, nominalizat de asemenea la premiul BBC „Cartea anului“ și devenit bestseller în 2023. Cel mai recent roman al său, fantasy-ul psihologic Cartea lui Emil, a apărut în 2025.
Din 2015, Illarion Pavliuk participă în mod activ la lupta împotriva agresiunii ruse. Inițial a servit într-un batalion de voluntari, iar de la începutul războiului la scară largă al Rusiei contra Ucrainei s-a alăturat Forțelor Armate ale Ucrainei. În prezent este căpitan în Forțele Armate și servește într-una dintre unitățile speciale ale Forțelor de Apărare. Este tatăl mai multor copii.
FRAGMENT ÎN PREMIERĂ
În labirint
Andrii șerpuia pe poteci înguste, luminate doar de lumina galbenă a ferestrelor. Iată și hotelul. Făcuse un ocol mare ca să evite veranda clădirii profesorilor. Zăpada proaspătă și pufoasă reușise să creeze iluzia unei curățenii sterile, neatinse.
Chiar lângă intrarea în Siaivo, Andrii a văzut deodată o pasăre. Semăna cu o vrabie, dar nu era vrabie. Capul era mic, iar corpul părea puțin mai alungit. Probabil că nu ar fi observat‑o, însă pasărea, fluturând din aripi, căzuse aproape la picioarele lui, ca și cum ar fi fost rănită. Se rostogolise în zăpadă, cu penele ridicate.
— Ai fugit de pisică, nu? a întrebat el încet pasărea și a făcut un pas spre ea.
Dar aceasta s‑a ridicat imediat și a căzut iar în zăpadă, la câțiva pași mai departe. Săraca, și‑a zis Andrii, îndreptându‑se spre hotel.
Însă pasărea a țipat ascuțit și s‑a avântat chiar în fața lui, făcându‑l să se dea înapoi. S‑a așezat pe pervaz, țipând neliniștită. Dar de îndată ce Andrii se apropia, zbura din nou. Și iar se așeza în zăpadă, puțin mai departe. Și din nou cip‑cirip! atât de neliniștitor, atât de agitat.
— Poate vrea să mă îndepărteze de cuib… a mormăit el, ridicând privirea, așteptând să vadă ceva pe acoperișul hotelului.
Nimic deosebit. Și ce cuiburi ar fi iarna… Pasărea a ciripit din nou insistent și a zburat câțiva pași mai departe. Oftând, Andrii s‑a dus încet spre ea. Parcă îl aștepta: s‑a ridicat și s‑a avântat până la colțul hotelului.
— Hai, arată‑mi ce ai acolo! i‑a spus vesel păsării și a iuțit pasul.
Îndoielile dispăruseră: mica pasăre se prefăcuse rănită ca să‑l facă să o urmeze. Ciudat că a durat atât de mult — traversaseră deja câteva curți, iar ea tot flutura de‑a lungul potecii și‑l chema cu un alarmant cirip.
La un moment dat, Andrii a decis că a mers destul și șoptindu‑i să‑l lase în pace, a dat să plece înapoi. Dar nu făcuse nici cinci pași când pasărea s‑a așezat chiar pe potecă în fața lui, atât de aproape, încât mai că a călcat‑o.
— Ai înnebunit, prieteno! i‑a zis păsării cu severitate.
Cirip‑cirip! a răspuns ea.
S‑a ridicat din nou și l‑a condus și mai departe de hotel. Acum era cu adevărat interesant. Gândindu‑se că o plimbare înainte de culcare nu strică, Andrii a pășit iar pe potecă urmându‑și ghidul înaripat.
După cinci minute a ocolit o curte și a ieșit pe drum. Cirip! se auzea pasărea de sus. Andrii a ridicat privirea. Se așezase pe poarta fabricii de zahăr ce se înălța în fața lui.
Clădirea sumbră nu se potrivea deloc cu menirea ei obișnuită. În imaginația lui Andrii, astfel de fabrici de zahăr putea vedea doar un înfocat dușman al zahărului. În peretele din față se zărea un gol de ușă galben. Pasărea a scos ultimul cirip! și a zburat departe.
De ce nu? și‑a zis Andrii privind construcția întunecată. Oricum, era o clădire goală — primul loc ce merita verificat în orice căutare. Iar Subota spunea că aici ar fi intrarea în catacombe.
Ușile duble erau ferecate cu lanț, dar se putea strecura printre ele. Trebuia să se lupte puțin cu troienele ca să le deschidă suficient. În cele din urmă s‑a strecurat pe sub lanț și a pătruns înăuntru.
Era hala principală. Aici fusese cândva echipamentul, vibrau utilajele și mirosea a amoniac. Acum, luminați de becuri de veghe, pereții erau acoperiți cu vopsea descojită, iar podeaua de beton era plină de praf și nisip. Andrii se plimba prin sală, aruncând priviri printre grămezile de materiale așezate de‑a lungul pereților în așteptarea viitoarei reconstrucții. Copiilor le plac astfel de locuri. Și infractorilor. La capătul opus al sălii se aflau alte uși și Andrii s‑a grăbit spre ele.
Deodată a încetinit pasul, privind jocul de dinainte al umbrelor în cadrul ușii. Parcă cineva stătea acolo. Andrii a mai făcut câțiva pași. Da, era adevărat — se vedea silueta unei persoane. Nemișcată — asta îl deruta. Dar cu fiecare pas devenea tot mai clar — era o persoană. Înaltă, cel puțin la fel ca Andrii. Ieșise din spatele ușii și stătea nemișcată.
— Bună seara! a salutat Andrii tare.
Silueta a rămas nemișcată.
— E cineva acolo? a strigat Andrii.
Și dintr‑odată s‑a simțit nelalocul lui. Nu era nimeni, doar o umbră. Și totuși, senzația că vede o persoană în ușă nu‑l părăsea. Cirip! s‑a auzit de sus, iar Andrii a tresărit. Zări pe grinda de sub tavan pasărea cunoscută. S‑a uitat din nou spre ușă. Silueta nemișcată nu dispăruse. Andrii a pornit înainte, ca iluzia să se risipească cât mai repede.
Și atunci umbra s‑a mișcat! A început să se deplaseze în semiîntuneric de dincolo de ușă și a dispărut — de parcă zdrahonul obosise să mai stea, se întorsese și plecase.
— Hei! a strigat Andrii și a grăbit pasul.
Acum vedea limpede că în deschiderea ușii nu era nimeni. Niciun joc de umbre sau altceva. Așadar, cu o secundă înainte, chiar fusese cineva acolo. Cineva care preferase să se ascundă în tăcere.
Inima începuse să‑i bată nebunește; s‑a încordat instinctiv, gata să acționeze în orice clipă. Era un reflex sădit adânc în subconștient din vremea când purta bereta legiunii: dacă nu înțelegi ce se întâmplă, înseamnă că ești în pericol. Andrii a ocolit un morman de moloz și a ridicat o bucată de fier beton.
S‑a furișat spre ușă, lipit de perete, ținând bara metalică pe umăr, pregătit să lovească în orice moment. S‑a oprit. A ascultat. Liniște. A pășit rapid peste prag și imediat s‑a tras într‑o parte, ca să nu rămână în deschidere.
I‑a revenit limpede în minte mirosul cartușelor trase. Mirosul de metal și pulbere arsă. Așa miroase automatul înainte să‑l cureți. Îți gâdilă nările de fiecare dată când ridici arma. Iar când treci pragul într‑o încăpere necunoscută, automatul este întotdeauna ridicat. În acel moment, tu și el sunteți un întreg. Ochiul tău, degetul tău, cartușul pe țeavă, țeava — tu. În acea secundă restul lumii încape în fanta cătării.
— Du‑te! șoptise Butcer și îl bătuse pe umăr.
Și el fusese primul care trecuse pragul locuinței sărăcăcioase afgane.
Se îndepărtase de ușă, ridicase țeava, descrisese un semicerc din colț — și prin toată camera — cu țeava și privirea sudate într‑una. Butcer — în urma lui: repetase aceleași mișcări, ca într‑o oglindă, dar cu o jumătate de secundă mai târziu. Nimeni!
Dacă ar fi fost cineva acolo, ar fi murit deja. Asta era formula morții: pupilă + cătare + oricine ajunge pe aceeași linie cu ele. Oricine.
Teoretic, ar trebui să reușești să distingi între cineva înarmat și cineva neînarmat. Dar în practică ucizi cu privirea. Ai prea puțin timp pentru decizii. Prea puțină lumină. Prea multă adrenalină.
Ferestrele casei afgane erau acoperite cu ceva. În aer dansa praful ascuns în numeroasele covoare, acum tulburat de pașii lor furișați. Butcer arătase tăcut spre următoarea ușă, iar Andrii își sprijinise umărul în tocul ei, ca înaintea unui salt. Din nou, el era primul. Țeava automatului privea în jos, ca o viperă care își pleacă capul înainte de atac. Andrii va ridica arma exact în clipa în care va trece pragul. Esențial este să apuci să tragi primul. Întotdeauna esențial este să tragi primul.
Butcer îl bătuse pe umăr: intră!
În colț! O împușcătură! Andrii apucase să vadă pakolul afgan și albul ochilor care sclipeau în semiîntuneric. Tipul tresărise, ridicând arma, dar Andrii apăsase deja pe trăgaci. Esențial este să tragi primul.
O clipă mai târziu, conștientizarea se prăvălise peste el ca un val de furtună. Ca blestematul al nouălea val. Într‑o clipă își dăduse seama ce văzuse în semiîntunericul camerei. Iar într‑o singură clipă nu mai poate fi schimbat nimic. Și rămâne de neînțeles un singur lucru — cum putuse să se înșele. Cum putuse să se înșele atât de grav…
