Autor: Paul Lynch
Titlu: Cântecul profetului (2025)
Titlu original: Prophet Song (2023)
Editură: Humanitas Fiction
Colecție: Raftul Denisei
Traducător: Iulia Gorzo
Redactor: Angela Rotaru
Nr. pagini: 296
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 52
Nota Goodreads: 4,05 (70 134 note)
Premii: Booker Prize 2023, Dayton Literary Peace Prize for Fiction 2024
Nominalizări: Dublin Literary Award Nominee for Shortlist 2025, An Post Irish Novel of the Year 2023
Descrierea editurii: „Palpitantă și originală, distopia Cântecul profetului este de o actualitate tulburătoare: democrația se poate prăbuși într-o singură noapte. În același timp, lupta unei mame pentru a-și salva familia oferă cititorului o perspectivă pătrunzătoare asupra rezilienței și iubirii necondiționate. Provocarea pe care o lansează Paul Lynch ne smulge din propria orbire, amintindu-ne cât de fragilă și de prețioasă e libertatea. În inima Dublinului, în casa unei familii cu patru copii, se strecoară atmosfera apăsătoare care stăpânește, de la o vreme, toată Irlanda. Partidul de dreapta Alianța Națională a ajuns la guvernare, iar legile adoptate impun o stare de urgență prin care sunt limitate drepturile cetățenilor. Eilish Stack speră că soțul ei, secretar al sindicatului profesorilor, va reveni acasă după interogatoriul la care fusese chemat. Haosul ia locul liniștii aparente, școlile și magazinele se închid, mulți cetățeni își pierd locurile de muncă sau dispar fără urmă. De la democrație la autocrație nu e decât un pas, iar Eilish trebuie să ia urgent o hotărâre după ce Mark, fiul cel mare, se alătură luptei rebelilor pentru răsturnarea noului guvern. În mijlocul unui conflict armat care nu mai ține cont de viețile civililor, ieșirea din labirintul distopic înseamnă să-i lase în urmă pe cei dragi dispăruți și să plece din Irlanda pe furiș pentru a-și proteja copiii.”
În lumina a ceea ce-am suferit în ultimele luni, Cântecul profetului al lui Paul Lynch, un scriitor irlandez care în 2023 a înșfăcat Premiul Booker cu acest roman aproape profetic, după cum îi spune și numele, nu mai pare o distopie, ci o relatare rece a ceea ce am fi putut trăi pe propria piele. Pentru că regimurile totalitare nu se instalează peste noapte și nu-și arată hidoșenia de la început. Ele se instalează insidios, pregătind mai întâi terenul cu ani și ani înainte, prostind populația, adormindu-i vigilența (și nu neapărat prin ingerințe străine, prin actori statali străini, ci perfect posibil prin propriile noastre puteri, exploatându-ne fricile și exacerbându-le), convingând-o că există pericole nevăzute, dar care pândesc lacom dincolo de granițe pentru a ne fura avuția și-a ne răpi identitatea și-a ne perverti credința, astfel încât cei care vor prelua puterea să poată avea mai apoi puteri depline după ce se vor instala la conducere pentru a putea lupta cu răul acela nevăzut.
Cunoașteți senzația? Vi se pare cunoscut scenariul? Este el oare posibil? Ne-a trecut nu glonțul pe la ureche, ci a căzut bomba atomică peste noi, numai că n-a mai apucat să explodeze, pentru că, în al doisprezecelea ceas, o parte dintre noi s-a trezit din adormire și a pus umărul alături de cei care avertizau de multă vreme că suntem în pericol să pierdem tot ce-am câștigat cu sudoare de-a lungul zecilor de ani scurși de la Revoluție încoace, după ce tocmai scăpaserăm din lagărul numit România Socialistă, când, la fel, eram păziți de răul din afară și stăteam frumos la adăpost de pervertirea Occidentului celui decadent. Ce s-a întâmplat oare de am fost gata să dăm cu piciorul la bunăstare și civilizație și să ne întoarcem iar în întuneric?
Un astfel de scenariu propune Paul Lynch în Cântecul profetului, numai că aici se merge până la capăt. O distopie în care în Irlanda de Nord alegerile sunt câștigate de un partid de dreapta numit Alianța Națională (nu pentru Unirea Românilor, dar pricepeți ideea) și care nici nu se instalează bine și instaurează starea de urgență pentru a îngrădi drepturile cetățenilor. Sub pretextul că astfel poate lupta mai bine cu pericolul nevăzut. Cum un regim dictatorial are nevoie de supunere și de amuțirea vocilor care protestează, încep arestările. Mai întâi sub pretextul unor simple interogatorii, apoi cei chemați la acele interogatorii încep să dispară fără urmă.
Aceasta este cazul și secretarului sindicatului profesorilor, Larry Stack, cel care, după o ultimă chemare la interogatoriu – pentru ce sunt interogați oamenii? nu mai au voie să-și spună părerea? să gândească -, dispare fără urmă, lăsându-și soția, pe Eilish, să aibă grijă singură de cei patru copii în timp ce în jurul ei societatea și țara se destramă. Pentru că, așa cum ziceam, regimurile totalitare, pentru a reuși, mai întâi trebuie să-i amuțească pe cei vocali. Definitiv, în mod ideal. Apoi să-și facă mendrele cu cei rămași. Pentru că să nu vă gândiți vreo clipă că marea preocupare a dictatorilor ar fi bunăstarea cetățenilor, cum urlă din toți rărunchii până să pună mâna pe putere. Nu, ei vor puterea numai în mâinile lor, pentru a face… Ce să facă atunci când țara întreagă tremură de frică? Nu știu, să trăiască ei bine, în timp ce restul suferă. Așadar, în timp ce țara întreagă tremură de frică, de teamă că ei ar putea fi următorii care să fie chemați la vreo secție de poliție, de unde mai apoi să li se piardă urma, ei își întăresc strânsoarea și emit legi din ce în ce mai aberante.
Și ce îi mai rămâne lui Eilish? Să-și protejeze cât poate copiii, în timp ce restul tremură de frică și vrajba intră între vecini, colegi de muncă, rude și așa mai departe? De ce nu pleacă Eilish în Canada, la sora ei, cum aceasta o imploră încă de la început, când ea, la fel ca și evreii în Europa anilor treizeci și patruzeci, nu crede că lucrurile vor degenera într-atât încât să-i pună viața în pericol, pe ea și pe-a copiilor ei? Când însuși tatăl ei, deși cu mințile din ce în ce mai rătăcite, o povățuiește să plece cât mai poate? Dar unde să plece și cum și de ce? De ce nu pleacă, de ce nu au plecat evreii? Ei n-au plecat din varii motive, pentru că nu credeau c-ar fi fost posibile grozăveniile care au urmat, dar Eilish, ea ce scuze are? Când știe că istoria s-ar putea repeta, și totuși nu îi vine a crede. Dar pot să plece toți, să rămână țara goală? Nicio problemă, au grijă autoritățile să facă plecarea cât mai dificilă, doar n-or rămâne numai ei aici și să domnească peste o țară goală.
O lectură deloc facilă și-o poveste pe care o citești tot mai îngrozit. Un scenariu înfiorător. Și cu atât mai înfiorător cu cât nouă, celor care l-am trăit sau am citit despre el, știm că se poate întoarce oricând, deși nu ne vine a crede. Înfiorător pentru că e perfect posibil chiar și într-o democrație pe care o câștigăm cu greu și pe care o putem pierde din propria prostie și ignoranță. Azi semnăm să renunțăm la rachetele antigrindină pentru că se mânie Doamne-Doamne, mâine cedăm de bunăvoie dreptul la replică, poimâine presa „it’s gone”, iar răspoimâine ne trezim că nu mai avem voie să protestăm și să-njurăm puterea nici măcar în propria ogradă. Iar săptămâna viitoare ne trezim cu doi zdrahoni la ușă care să ne întrebe de ce pe data de… am postat un steag cu curcubeu pe Facebook. Cutremurătoare carte tocmai prin veridicitate, atmosferă, personaje, faptele cumplite, dar mai ales prin faptul că propune un scenariu care ni s-ar fi putut întâmpla chiar nouă. Și de care am scăpat numai printr-o minune.
„Se gândește la declarația semnată pe care o dăduse la poliție, citește iar numele fiului ei și vede în literele negre noaptea neagră care va urma, vede cum l-au condamnat pe fiul ei și cât de ușor a fost, până la urmă e acolo, la pagina șapte, sub formă de reclamă, în văzul tuturor.”
