Semnal editorial 702: Noutăți sau în curs de apariție de la Editura Lebăda Neagră (I) – Flašar, Kallifatides & Grigore

După mult timp, un tânăr părăsește camera în care se izolase. O bancă din parc devine refugiul său exterior, unde începe să vorbească, împărtășindu-și amintirile – scene ale unor vieți pline de frică și neputință, speranță și fericire – cu un străin în costum și cravată.

Roman recompensat cu Premiul literar Alpha (2012) și Premiul Euregio pentru Literatură Studențească (2015)

Taguchi Hiro are douăzeci de ani și și-a petrecut ultimii doi ani trăind ca hikikomori, închis într-o cameră, fără nicio interacțiune umană, în casa părinților săi din Tokyo. Hiro decide să iasă în lume. Un prim pas – o bancă din parc. Treptat, se împrietenește cu Ohara Tetsu, un salariat de vârstă mijlocie, în costum și cravată, care și-a pierdut slujba, dar care nu știe când și cum să-i dea vestea soției sale. Pe măsură ce Hiro și Tetsu se deschid cu precauție unul față de celălalt, descoperă în tristețea lor o legătură comună. Regretele și dezamăgirile, speranțele și visele, toate ies la suprafață până când își găsesc puterea de a da cumva un nou început vieții lor.
Un roman emoţionant, de neuitat şi plin de surprize. Oare ultima pagină întoarsă va reprezenta un mic triumf?

Hikikomori (lit. „a sta deoparte”, „a sta retras”) definește retragerea totală din societate și căutarea de izolare socială extremă, evadând fizic din viața socială. Hikikomori se referă atât la fenomen în general, cât și la cei afectați de acesta. Estimările sugerează că, în Japonia, o jumătate de milion de tineri și mai mult de jumătate de milion de persoane de vârstă mijlocie au devenit sihaștri social.
Alegerea este cauzată de factori personali și sociali de diferite tipuri, cum ar fi marea presiune a societății japoneze spre realizarea de sine și succesul personal la care individul este supus încă din adolescență. Fenomenul, prezent deja în Japonia încă din a doua jumătate a anilor 1980, a început să se răspândească în anii 2000 și în Statele Unite și Europa.

„Un roman delicat şi subtil în care scriitoarea de origine japoneză şi austriacă, Milena Michiko Flašar, povesteşte în stil laconic cu precizie, sensibilitate şi duioșie despre copilărie şi alienare, prietenie şi trădare, apropiere şi izolare, adevăr şi iubire, speranţă şi înfrângere, fericire şi moarte. O poveste care te cucerește prin limpezimea şi sinceritatea ei. O lectură captivantă, o experienţă unică pentru orice iubitor de literatură, o carte pe care nu o poţi lăsa din mână pentru că este profund gândită şi impecabil construită. Autoarea are un simț remarcabil al limbajului poetic şi vizual, realizând cu fraze scurte un ritm magic al povestirii în care cei doi protagonişti însingurați din societatea japoneză ajung să comunice şi să reflecteze asupra trăirilor lor. Ea reușește să păstreze de-a lungul celor 114 capitole scurte echilibrul între realitate şi imaginar, firesc şi iluzoriu.” (Mariana-Virginia Lăzărescu, traducător)

Milena Michiko Flašar a studiat Literatură comparată la Viena și Berlin. S-a născut în 1980 la St. Pölten, în Austria. Este fiica unei mame japoneze și a unui tată austriac și trăiește ca scriitoare la Viena. A predat limba germană ca limbă străină la Viena. Flašar este căsătorită și are un fiu.
În iunie 2012, a primit o bursă de rezidențiat în cadrul Colocviului literar de la Berlin.
Pentru romanul L-am numit Cravată, în 2012, Flašar a fost recompensată cu Premiul literar Austrian Alpha. Într-o adaptare pentru scenă și o producție de Jana Milena Polasek, textul a fost prezentat în premieră în mai 2013 pe scena Teatrului „Maxim Gorki” din Berlin.
NDR (Compania de Radiodifuziune Nord-Germană) a produs o adaptare de teatru radiofonic în 2014. În aprilie 2015, romanul a fost distins cu Premiul Euregio pentru Literatură Studențească.
Alte romane publicate: Ich bin (Eu sunt) (2008), Okaasan. Meine unbekannte Mutter (Okaasan. Mama mea necunoscută) (2010), Herr Katō spielt Familie (Domnul Katō se joacă de-a familia) (2018), Oben Erde, unten Himmel (Pământ deasupra, cer dedesubt) (2023).

Exilat în Suedia de mai bine de patru decenii, Theodor Kallifatides își vizitează mama de nouăzeci și doi de ani, care încă locuiește la Atena. Amândoi știu că aceasta poate fi una dintre ultimele lui vizite înainte de moartea ei. În cele șapte zile pe care le petrec împreună, își amintesc cele mai importante momente din viața lor, inclusiv prezența și absența tatălui lui Theodor, de la care citește o relatare scrisă a vieții sale. Tatăl său povestește despre existența lui grea, de la originile sale ca grec exilat în Turcia, până la lunile petrecute într-o închisoare nazistă și pasiunea pentru profesia de dascăl. Aceasta dezvăluie originile unei familii care trece prin secolul XX.

Înainte de toate, cartea este un minunat tribut adus dragostei de mamă, pe care Kallifatides o întrupează în aceste pagini într-un mod de neuitat, reușind în același timp să transmită un adevăr universal despre importanța acestei figuri în viața noastră.

„Mâinile ei de nouăzeci și doi de ani cu pete de îmbătrânire roboteau de capul lor. Nici nu se uita la ce făcea. Nu își mai dăduse jos verigheta ei netedă de peste șaptezeci și opt de ani. Pielea crescuse în jurul ei după cum se întâmplă adesea cu vechii bușteni de stejar care cresc în jurul unui corp străin, îl cuprinde și‑l încorporează în cele din urmă. Oare ăsta e scopul dragostei?
Nu știu, la fel cum nici nu știu ce e dragostea. Odată, demult, în Seattle, întâmplarea a făcut să stau de vorbă cu un neurofiziolog renumit, care suferea din dragoste și care mi‑a explicat că dragostea de fapt nu servea la nimic, la fel cum nici exaltarea orgasmului nu servea la nimic. Ne‑am fi reprodus oricum, natura nu trebuia să ne mai dea vreo compensație doar de dragul reproducerii. Am fi făcut asta chiar și așa. Trăsese de aici concluzia că dragostea era o găselniță omenească și chiar mai mult, că era una inutilă, dar al naibii de reală.
Stând acolo lângă mama în timp ce ea curăța fasolea, m‑am întreținut făcând o listă rapidă cu felurile în care ne îndrăgostim.” (fragment)

„«Pe timpul ăsta, imediat după război, predarea limbii turce devenise obligatorie în școlile grecești, precum și în școlile celorlalte minorități din Turcia.
Sarcina asta mi-a fost încredințată mie pentru că eram singurul dintre colegii mei care știa bine turcește.
În cele din urmă, directorii de la școlile minorităților au fost obligați să învețe turca. Unii au refuzat și s-au văzut concediați. Atunci am devenit director la o școală de fete, pentru că cel de dinainte nu știa turca.
În aprilie 1924 s-a născut primul nostru copil. Nașă i-a fost o colegă, care și azi, când scriu aceste amintiri, trăiește la Constantinopol. Băiatul a primit numele tatălui meu, fie-i țărâna ușoară, carevasăzică Giorgios.
S-a născut cu o umflătură la buza de sus. Era un băiat foarte frumos cu părul bălai și ochi albaștri mari, leit tata.»”

„Cât încă tot aștept ca asta să se întâmple, mă ridic din pat. În apartament e liniște totală. Tiptil, tiptil mă duc cu grijă spre camera mamei. Doarme în patul dublu fără să scoată nici cel mai mic sunet. Are gura închisă, iar mâinile ei bătrâne și pătate se odihnesc pe pătură. Cum Dumnezeu o face să își păstreze demnitatea chiar și în somn?
Niciodată nu am văzut‑o goală. Niciodată nu mi‑am dat seama când se duce la toaletă, niciodată nu i‑am auzit mațele ghiorțăind, până și nasul poate să și‑l sufle fără să se audă. Când tata, fie‑i țărâna ușoară, își sufla nasul, se zguduia toată casa.
Nu ne‑a obligat niciodată să‑i suportăm corpul. N‑o fi, nici mai mult, nici mai puțin decât o veritabilă victoriană? Nu, mama nici măcar nu știe că există cuvântul ăsta. Așa e ea, nici mai mult, nici mai puțin, discretă din fire, în ciuda celor optzeci de kilograme calcă ușor pe acest pământ, mișcările ei sunt delicate și socotite. Nu face gălăgie în bucătărie, ridică lucruri și le așază fără zgomot. Nu se izbește de lume.
Ador liniștea pe care mama o creează în jurul ei. E trăsătura sa cea mai nobilă.”

Theodor Kallifatides s-a născut în satul Molaoi, în Laconia, Grecia, în 1938. Tatăl său a fost Dimitrios Kallifatides, profesor originar din Pont, iar mama sa a fost Antonia Kyriazakou, din Molaoi. În 1946, el și familia sa s-au mutat la Atena, unde a terminat liceul și a studiat la școala de teatru a lui Karolos Koun. A emigrat în Suedia în 1964. A studiat filosofia și a ținut prelegeri la Universitatea din Stockholm între 1969 și 1972. A fost directorul revistei literare Bonniers (1972-1976).

Kallifatides și-a făcut debutul literar în 1969 cu o carte de poezie, dar a câștigat recunoaștere în principal prin romanele sale, eseurile de călătorie și piesele de teatru. A scris scenarii de film și a regizat un film. De asemenea, a tradus din suedeză în greacă autori mari, precum Ingmar Bergman și August Strindberg, și din greacă în suedeză, Giannis Ritsos sau Mikis Theodorakis.

Cu peste 40 de titluri care au fost traduse în întreaga lume, abordând mai multe genuri literare, Kallifatides a primit numeroase premii pentru lucrările sale, subiectele abordate gravitând în jurul experienței sale din Grecia și de a fi grec într-o țară străină. Aproape toate lucrările sale au fost traduse; unele au fost publicate în peste douăzeci de limbi.

Premii:  Grand Prize of Novel (1982, Suedia), Carl Eldh Prize (1987), Bursa de onoare a orașului Stockholm (1988), Medalia Regelui, a 8-a din Ordinul Ordinului Serafimilor  (1992), Crucea de Aur a Legiunii de Onoare din partea președintelui Greciei (1996), numit de guvernul suedez ca profesor „pentru aportul scriitoricesc” (2000), Premiul Dobloug al Academiei Suedeze (2017), Premiul Cálamo Extraordinario pentru traducerea în limba spaniolă a Otra vida por vivir (2019).

Romane: Madres e hijos (2007), El asedio de Troya (2018), Otra vida por vivir (2019).