Fete sclipitoare
Jessica Knoll
Titlu original: Bright young women
Limba originală: engleză
Traducere: Dana Ionescu
ISBN: 978-606-40-2459-6
Format: 130x200mm, paperback cu clape
512 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
Autoarea bestsellerului Cea mai norocoasă fată
New York Times Notable Book 2023 ● New York Times Bestseller ● Finalist Goodreads Choice Award ● Finalist Edgar Award la categoria Cel mai bun roman
Cea mai bună carte a anului în topurile NPR, Washington Post, Harper’s Bazaar, Kirkus Reviews, CrimeReads, Booklist și multe altele!
Cortina romanului se ridică într-o seară de sâmbătă din 1978, cu câteva ore înainte ca un ucigaș abominabil — care va deveni faimos în curând — să pătrundă în reședința unei asociații de studente din Florida, cu urmări fatale. Viețile supraviețuitoarelor, inclusiv a Pamelei Schumacher, președinta asociației și martoră-cheie, se schimbă pentru totdeauna. În celălalt capăt al țării, Tina Cannon este convinsă că prietena ei, dată dispărută, a fost și ea victima celui pe care ziarele îl numesc Criminalul American Obsedat Sexual — și că acesta a lovit din nou. Hotărâte să facă dreptate, cele două își unesc forțele, iar căutarea lor are ca rezultat o confruntare finală șocantă.
Sclipitor… Printr-o scriitură irezistibilă și de o tensiune care îți ridică pulsul, Knoll creează cu măiestrie o atmosferă de groază și frământare, onorându-le, în același timp, pe toate tinerele sclipitoare care își pierd viața sau a căror viață se schimbă pentru totdeauna din pricina actelor mișelești ale unor sociopați. O lectură pe de-a-ntregul captivantă, angoasantă și absolut esențială. BOOKLIST
Incandescentă și intensă, Fete sclipitoare este o poveste teribilă și însuflețită despre supraviețuire și comuniunea dintre femei. Cu deosebită ascuțime și îndemânare, Jessica Knoll deconstruiește mitul geniului criminal, dezvăluindu-le pe femeile pe care acesta încearcă să le distrugă ca fiind adevăratele minți sclipitoare. FLYNN BERRY, scriitoare
Nu rata acest thriller amețitor care analizează obsesia culturii noastre față de criminalii în serie și true crime, urmărind parcursul a două femei în strădania lor de a face dreptate cu orice preț. HARPER’S BAZAAR
Jessica Knoll este autoarea bestsellerelor New York Times Sora favorită și Cea mai norocoasă fată – ecranizat de Netflix, cu Mila Kunis în rolul principal. Cel de-al treilea roman al său, Fete sclipitoare, este și el în curs de ecranizare într-un serial TV. Jessica Knoll a fost redactor senior la Cosmopolitan și la Self. Ea a crescut în suburbiile Philadelphiei și a absolvit Shipley School din Bryn Mawr, Pennsylvania și Hobart și William Smith Colleges din Geneva, New York. Locuiește în Los Angeles cu soțul ei și cu buldogul lor, Franklin. Cărțile Jessicăi Knoll au fost traduse în peste 40 de limbi. Aflați mai multe despre autoare la https://www.jessicaknoll.com/
Jacksonville, Florida, 2021
Ziua 15 826
Aeroportul din Jacksonville e mult mai nou şi mult mai drăguţ decât cel din Newark. Nu doar că se poate mânca mai bine şi în grupurile sanitare chiar merg toţi senzorii de la toaletă; pe jos strălucesc cât vezi cu ochii plăci albe de terrazzo, fără vreun pic de mochetă care să mă încetinească atunci când îmi car geamantanul cu rotile, încercând să mă iau la întrecere cu ceilalţi pasageri de la clasa business, ca să ajung prima la coadă la Hertz[1].
E trecut de miezul nopţii când mă trântesc în SUV‑ul meu de dimensiuni medii, în care pluteşte un miros de dezinfectant, şi îmi pun centura. Tipa de la parcare se uită la codul de bare al rezervării şi‑mi urează drum bun cu un zâmbet sincer. Bea dintr‑o cană de cafea cu textul Viaţa cu Hristos e o aventură minunată, scris cu nişte litere cursive, buclate, ca acelea din scrisoarea care m‑a adus aici. Bariera de siguranţă se ridică.
Din Jacksonville urmează un drum lung, ameţitor, pe o autostradă largă, care coboară imperceptibil înspre nord, spre Tallahassee. Ascult Blue Öyster Cult şi bat ritmul cu degetele pe volan, având o senzaţie de dureroasă agitaţie. La ora asta nu prea sunt maşini pe drum şi dincolo de geamuri pinii alunecă în pâlcuri mari. Îmi dau seama, tresărind panicată, că trebuie să fac pipi. Cam din 30 în 30 de kilometri sunt indicatoare pentru zone de oprire între state, dar în niciun caz nu‑mi trece prin cap să pic în capcană şi să intru intr‑o baie dintr‑un loc public la miezul nopţii, în mijlocul pustietăţii, unde crocodilii şi urşii mi‑ar găsi cadavrul mai repede decât vreun angajat de la parcare. Nici gând.
Trag pe dreapta pe banda de oprire şi‑mi desfac în grabă nasturii pantalonilor din lână de la costum. E început de primăvară, e umed şi vremea e blândă, dar mie îmi transpiră spatele genunchilor când îmi dau jos pantalonii şi mă las pe vine în iarbă. Ca să fiu ferită, las deschisă portiera din locul şoferului, dar nu e ca şi cum aş avea nevoie.
Noaptea e neagră ca tăciunele, pe autostradă e linişte, se aude numai bâzâitul aspru al insectelor din copaci.
Nu aud maşina şi nici măcar nu văd farurile, şi prima dată am impresia că el a apărut din pădure.
— Pardon?
Ţâşnesc în sus, îmi trag iute pantalonii, mă uit în dreapta, în stânga, în sus şi în jos, încercând să dau cu ochii de posesorul vocii. Îl văd peste capotă, stând la uşa pasagerului, o siluetă fără chip. Ar putea să aibă şi 19, şi 90 de ani; n‑am niciun indiciu despre vârsta ori statura lui, de unde s‑a ivit ori dacă uşa pasagerului e încuiată.
Mă gândesc doar la cum să fac să mă aşez la volan, dar ce l‑ar opri să se aşeze şi el chiar lângă mine, cu arma lui preferată îndreptată spre obrazul meu. Condu, jigodie. Fă exact cum îţi spun eu.
— M‑ai speriat, zic eu prosteşte, în bezna adâncă.
Pe coapsă mi se prelinge o picătură de urină.
— Ai nevoie de ajutor? mă întreabă el pe o voce îndulcită, despre care pur şi simplu ştiu că e o făcătură. Cu maşina? Sunt mecanic.
— Sunt în regulă. Mulţumesc.
Îmi dau seama că îi mulţumesc individului care s‑ar putea să mă omoare şi brusc grozăvia aceasta mă alarmează.
Mă gândesc ce trebuie să faci când te atacă un rechin, ceva ce am citit demult, de teamă că s‑ar putea să îmi trebuiască. Aproape că am locuit în oraşul de pe coastă care se laudă cu a doua cea mai mare rată de atacuri mortale asupra fiinţelor umane. Dacă te muşcă, trebuie, chipurile, să‑ţi înfigi unghiile în ochii lui, în branhiile lui. Cică trebuie să te lupţi cu el şi să araţi că nu eşti o pradă.
— Pleacă de aici, îi zic eu ciudatului necunoscut. Sun la poliţie.
Ridic telefonul şi‑i arăt că am apăsat butonul pentru un apel la 911.
— N‑o să se formeze niciodată de aici.
Mă uit la ecran şi văd că, intr‑adevăr, apelul e blocat.
— De asta ţi‑am oferit o mână de ajutor, spune el în stilul lui cântat, care îmi provoacă un nod în gât.
Dar apoi se întoarce, traversează autostrada şi observ că venea din partea cealaltă şi a parcat în zona din mijloc, de‑asta nu l‑am văzut sau auzit apropiindu‑se. Poate chiar o crede că am vreo problemă cu maşina. Poate chiar o fi mecanic. Ori poate o fi un rechin şi eu am reuşit să‑l alung.
Mă aşez la volan şi demarez, ieşind înapoi pe şosea.
Lovesc cu mâna ecranul din maşina închiriată până când, în cele din urmă, muzica se opreşte. Trebuie să mă concentrez.
Conduc în tăcere restul drumului şi mâinile îmi tremură fără oprire, chiar şi după ce am ajuns în siguranţă în Tallahassee. Janet mi‑a trimis un e‑mail chiar înainte de decolare să‑mi spună că i‑a sunat să‑i anunţe că vin şi că individul care ameninţă că o să mă omoare e în continuare cât se poate de viu.
Ziua 1
De dimineaţă am scos pe veranda cu plasă una dintre ceştile acelea delicate din porţelan şi am ascultat broaştele şi păsările de ţărm cântând în frig, în stilul Disney.
Şi acum mă deprimă motivul pentru care ştiam cum suna o pasăre de ţărm, dar o să ajung şi la asta la timpul potrivit.
Deşi aveam mintea limpede pentru prima dată în 28 de ore, problema era multitudinea acestor gânduri.
Îmi făceam o listă mentală cu ce trebuia să cumpăr din Northwood Mall înainte să mergem în vizită la Jill şi Eileen, la Tallahassee Memorial. Flori, poate o pătură moale pentru patul tare de spital. Galbene pentru Eileen, albastre pentru Jill. Observasem că purtau mult culorile respective. Mă gândeam la ce‑mi zisese Bernadette, întorcând capul de ruşine, şi mă gândeam la Denise şi la toţi oamenii cu care se întâlnea ea zi cu zi. La femeia care îi vindea multivitaminele care‑i făceau părul sănătos şi puternic, la familia al cărei câine îl mai scotea uneori la plimbare pentru câţiva bănuţi în plus, la vânzătoarea de la magazinul ei de haine preferat din Tallahassee, care întotdeauna punea deoparte lucruri care credea că i‑ar fi putut plăcea. Mă întrebam cine avea să le zică tuturor acestor oameni că Denise a murit şi dacă eu eram cea care trebuia să o facă.
— Pot să‑ţi ţin companie?
Doamna McCall a apărut în prag, intr‑un pulover crem peste o cămaşă cu guler albastru şi purtând cercei cu perle. Într‑o mână avea o carte subţire şi în cealaltă o cană mare cu cafea, din polistiren, din care se iţea o coadă de lingură. I‑aş fi dat orice ca să mi‑o cedeze în schimbul delicatei mele ceşti din porţelan, în care mai era o singură înghiţitură rece.
— Bună dimineaţa, doamnă McCall, m‑am ridicat eu protocolar.
Ea mi‑a făcut un semn cu cartea. Stai jos.
— Ai dormit?
— Da, am spus eu, deşi îmi zvâcnea capul tocmai pentru că nu dormisem. E foarte comod în cameră. Vă mulţumesc pentru ospitalitate.
— Te pricepi la asta.
S‑a lăsat în balansoar.
— Să le transmiţi încredere oamenilor, a continuat, astfel încât să creadă că e adevărat ce le spui, când de fapt nu e. Unii numesc asta a minţi.
Mi‑am ţinut respiraţia, intrebandu‑mă dacă nu cumva urma să mă trezesc cu o palmă peste mână, cum făceau femeile din Sud, cât ai clipi.
— Şi în același fel, unii ar trebui să‑şi analizeze maniera de a se exprima.
A amestecat cu linguriţa în cafea, s‑a aplecat şi a ridicat din sprâncene — nu eram de acord?
— M‑aţi întrebat dacă am dormit, nu dacă am dormit bine, am zis eu dintr‑o răsuflare.
În cinstea acestui lucru, doamna McCall a ridicat cana din polistiren. Pentru o clipă, am ascultat ciripitul păsării de ţărm care nu se vedea.
— M‑am gândit la tine aseară, mi‑a zis, cu ochii pierduţi în lăstărişul albit de soare. La ce sfaturi să‑ţi dau.
Mi‑a întins cartea. A Statistician’s Guide to Black Swan Events[2].
— Ştii ce e? m‑a întrebat apoi, în timp ce eu îmi plimbam degetul mare peste literele cu font simplu de pe copertă.
Auzisem expresia lebădă neagră doar în legătură cu baletul. Am clătinat din cap, în semn că nu ştiam.
— Un eveniment de tip „lebădă neagră“ se referă la un eveniment foarte puţin probabil, dar care, dacă îl studiezi mai atent, se dovedeşte a fi fost previzibil. De exemplu, scufundarea Titanicului şi Primul Război Mondial.
În modelele analizate de economişti, aceste rezultate se numesc valori aberante.
Studiam coperta cu tristeţe şi mi‑am adus aminte cum oftase doamna McCall cu o seară în urmă, când ne văzuse prima dată la uşa casei sale. Eu interpretasem acest lucru drept o expresie a inevitabilului. Că în lume se întâmpla ceva şi o forţă acţiona asupra unui obiect, adică asupra noastră, imprimându‑i o acceleraţie proporţională în cel mai newtonian fel cu putinţă.
— Dar nu toate evenimentele de tip lebădă neagră sunt rele, a adăugat ea. Unii folosesc aceste modele ca să joace la bursă şi devin putred de bogaţi.
A suflat în cafea cu buzele ei ţuguiate de culoarea piersicii şi a luat o gură încetişor, cu atenţie.
— Ideea e că nimic nu poate fi prevăzut, de fapt, aşa că trebuie cumva să te asiguri că te expui şi norocului.
E posibil să se întâmple o catastrofă, dar se poate şi ca lucrurile să meargă bine, astfel încât să ducă la transformări profunde.
I‑am mulţumit pentru carte şi i‑am zis că abia aşteptam s‑o citesc, deşi tot ce‑mi trecea prin minte era că ultimul lucru pe care mi‑l doream era transformarea profundă.
[1] Companie de închirieri auto (N.r.).
[2] Literal, „Ghidul statisticianului despre evenimentele de tip lebădă neagră“ (N.r.).
