Premii: Campiello 2021
Nota Goodreads: 3, 79 (7 304 note)
Descrierea editurii: „În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lângă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată de o mamă acaparatoare, Antonia, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși având în ea o mânie înăbușită care, atunci când izbucnește, frizează până și crima. Violența – la început măruntă, luând chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, tot mai puternică și mai crudă – devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărâme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.”
Pentru prima oară de când merg la noi la mare, am reușit să citesc nu doar o carte, ci chiar două. Deși până acum visam cu ochii deschiși că voi putea citi pe bandă rulantă, cel puțin o carte pe zi, realitatea crudă de pe teren, cu doi copii mici ce trebuie supravegheați nonstop, s-a dovedit cu totul alta de fiecare dată și, până în 2023, nu am făcut decât să plimb un teanc de cărți rămase în mare parte neatinse. Anul acesta însă, profitând și de faptul că vremea de la final de august s-a dovedit extraordinar de caldă, am fost nevoit să merg dis-de-dimineață la plajă, înainte de răsăritul soarelui, pentru a prinde un loc chiar lângă apă. Prilej cu care mi-am luat și cărți cu mine, iar vuietul slab al valurilor a fost fundalul perfect pentru o lectură despre care vă voi povesti în zilele următoare (o carte din Biblioteca Polirom), dar și pentru cea despre care urmează să scriu mai departe.
O carte pentru care ai nevoie de multă liniște și concentrare ca să îi surprinzi toate substraturile, toate nuanțele, toate întoarcerile din condei, toate întorsăturile de situație și salturile temporale la fel de capricioase și greu de stăpânit (sau de înțeles, uneori) precum formidabilele Gaia, adolescenta care împarte onoarea de-a fi personaj principal cu o femeie cel puțin la fel de aprigă, de dârză și de încăpățânată ca ea, mama sa, Antonia.
Apa lacului nu e niciodată dulce nu este deloc o lectură facilă și cine se așteaptă la o lectură de vară când vede fata asta drăguță, cu părul ca focul, întocmai ca Gaia, scufundându-se în adâncurile liniștite ale unui lac, printre ierburi și pești, va avea parte de o mare surpriză. Povestea nu e nici ușor de înghițit, nici veselă și nici nu are personaje de care să te apropii, cu care să rezonezi sau ale căror acțiuni să le înțelegi din prima, pentru ea, cum spuneam, îți trebuie o atenție deosebită la detalii și nuanțe, dar mai ales multă răbdare.
Răbdare cu personajele, cu Antonia cea muncitoare, cu soțul ei rămas olog după un accident de muncă, cu fiul Antoniei, anarhistul Mariano, băiatul rezultat dintr-o aventură din tinerețe a Antoniei, cel care la un moment dat va fi izgonit de-acasă de către propria mamă (lăsând-o singură și neconsolată pe Gaia, căci el era singurul cu care se înțelegea și care o înțelegea) când o face aproape să se îmbolnăvească pentru că a plecat, deși ea i-a interzis ferm, la Roma ca să participe la protestele de stradă, dar mai ales cu Gaia, copila-adolescenta-tânăra cu păr roșu ca focul, pistrui, urechi un pic ca mari și trup slăbănog, neîmplinit, dar de o frumusețe rece, aproape intangibilă, întocmai și aidoma mamei sale Antonia.
Și mai trebuie să ai răbdare și cu acțiunea cărții. Suntem în anii 2000 și Antonia, dimpreună cu familia ei, nu-și poate găsi o locuință pentru ea, soțul și copiii săi, mai acătării, pentru că autoritățile incompetente o duc cu zăhărelul și o plimbă de la un oficiu la altul, îndărătnice și din cauza tonului și a cuvintelor folosite de Antonia pentru a-și cere „dreptul” la o locuință, așa că locuiesc pe unde apucă, în case mizere, refuzate de toată lumea, în cartiere rău famate, cu terenuri virane printre case de unde Antonia, printre joburile mizerabile de care face rost pentru a-și întreține familia, trebuie să adune seringile narcomanilor, sau alături de personaje detestabile ce pun mai presus propriul confort decât, să zicem, plăcerea unei biete fete țintuite într-un scaun cu rotile.
Până într-o zi, când li se oferă șansa de-a lăsa Roma în urmă și, în ciuda protestelor Gaiei și a lui Mariano, Antonia îi silește să-și adune tot calabalâcul, toate gioarsele, toate resturile pe care le adunaseră de-a lungul timpului în casă pentru a-și încropi o spoială de culoare în loc de mobile alese și haine la modă, și să se mute la mama naibii, nu departe de malurile lacului Bracciano, unde va începe o nouă etapă din viața lor.
Una presărată și cu bucurii, dar și cu tristeți, cu iubiri adolescentine, cu prietenii ratate, cu trădări, cu înșelăciuni, cu accidente înscenate, cu răzbunări crunte, cu sinucideri și cu oameni pe care îți vine să-i strângi de gât pentru că… se comportă ca oamenii. Asemănându-se destul de mult cu un alt personaj creat tot de o scriitoare italiană (Giovanna Elenei Ferrante din Viața mincinoasă a adulților), Gaia este nu doar un personaj formidabil, pe potriva mamei sale la fel de formidabile, ci și un exemplu de în ce se poate transforma un copil pe care greutățile, lipsurile din copilărie, nu doar cele materiale, ci și emoționale, cu un tată permanent absent, deși nu poate ieși din casă decât atunci când cineva îi împinge scaunul cu rotile de colo-colo, și cu o mamă prea ocupată să muncească în casele altora pentru a-și întreține familia ca să mai aibă timp să se ocupe și de propriii copii așa cum se cuvine, să îi asculte și să îi înțeleagă, nu doar să ia în locul lor decizii care să-i frustreze și mai rău (căci pentru ea nu există niciodată cale de mijloc, un spațiu de cedare, de negociere, ce-a hotărât așa rămâne), l-au făcut să devină un personaj încăpățânat, complet lipsit de încredere în ceilalți, în colegi, prietene sau iubiți, și mereu încruntat și gata să explodeze la cea mai mică scânteie – ultimele scene cu siguranță îi vor înfiora chiar și pe cititorii care au citit multe la viața lor.
O proză fermecătoare, extraordinar de bogată (chiar mă gândeam cât de greu i-o fi fost traducătoarei să găsească atâtea echivalente pentru un singur epitet, adjectiv folosite de autoare pentru a descrie cea mai neînsemnată trăire, cel mai banal obiect) și de luxuriantă, dublată de un șir de întâmplări în care mizeria, decrepitudinea unei Italii însorite sunt înfățișate în toată hidoșenia lor, și de două personaje cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc de mult, toate acestea transformă cartea Giuliei Caminito (îmi pare nespus de rău că nu pot ajunge și eu la FILIT în acest an, să-i cer un autograf pe această carte care m-a impresionat foarte mult) într-una dintre cele mai frumoase cărți citite anul acesta.
„Ajutată de secretele mele, mă îndrept către prima mea întâlnire și asist impasibilă la un film în care nici măcar protagonistul nu rămâne în viață, cu un vagon de trupuri zdrobite și capete retezate, cu sânge împrăștiat peste tot de parcă ar fi clor, cu animale maltratate, cu case cărora li s-a dat foc; nu înțeleg dacă e o probă la care Luciano a hotărât să mă supună și nu intuiesc dacă vrea de la mine să îmbrac rochia provincialei sensibile, sau armura fiicei unei familii de țărani proletari, și în această cumpănă fiind, cum s-a terminat proiecția, îi surâd și îi zic: Ar trebui să ne sărutăm.” (p. 105)