Lecturi 534: Giulia Caminito – Durerea nevăzută

După ce am terminat de citit noul roman al Giuliei Caminito, Durerea nevăzută (Il male che non c’è), am simțit imediat că autoarea a făcut un pas curajos înainte (cel puțin din punct de vedere stilistic, aș spune). Dacă în Apa lacului nu e niciodată dulce (despre care am scris aici) ne-a arătat o lume dură, plină de furie și probleme sociale la marginea lacului Bracciano, de data asta ea a schimbat complet decorul: și-a mutat personajul principal într-un apartament de la periferia Romei și ne-a făcut să intrăm direct în mintea unui personaj paralizat de propriile frici. Stilul ei rămâne la fel de direct și de atent la detalii, doar că, în loc să vorbească despre revolta împotriva lumii din jur, autoarea alege să exploreze o izolare mult mai perfidă – cea pe care o trăiești atunci când rămâi blocat în propriul corp.

Scriitura Giuliei Caminito își păstrează acea precizie chirurgicală, incisivă și profund senzorială pe care am admirat-o în lucrarea sa precedentă, însă de această dată bisturiul nu mai secționează doar relațiile sociale sau dezechilibrele de clasă, ci sondează direct somatizarea suferinței existențiale. Subiectul central nu mai e furia unei tinere care încearcă să-și împlinească destinul împotriva tuturor opreliștilor, ci blocajul aproape complet al unui bărbat de treizeci de ani strivit de propria minte și de imperfecțiunile unei lumi incapabile să-i ofere repere stabile.

Protagonistul, Loris, întruchipează portretul unei generații suspendate într-un prezent perpetuu, vulnerabilă și lipsită de proiecție viitoare. Profesând (mai mult) de acasă (întrucât se dă adeseori bolnav când se află la sediul editurii) ca evaluator de manuscrise și cititor pentru o casă de editură aproape de faliment – o muncă precară, prost plătită și lipsită de garanții –, Loris își consumă existența între paginile scrise de alții și ecranul calculatorului. Izolarea sa profesională oglindește o dezarticulare interioară profundă, în care lipsa unei ancore reale se transformă treptat într-o ipohondrie acută, o căutare obsedantă a unei boli invizibile care să-i justifice neputința.

În viziunea autoarei, „durerea” din titlu nu este o patologie somatică reală, dovedibilă prin analize sau tomografii, ci un vertij emoțional care se manifestă prin palpitații, senzații de sufocare și o spaimă paralizantă. Trecerea de la incertitudinea profesională la panică se produce printr-un factor declanșator aparent nesemnificativ – o greșeală minoră de tipar –, moment în care corpul lui Loris devine teatrul de desfășurare al unui conflict interior devastator. Caminito construiește această stare de sufocare cu o măiestrie a scrisului remarcabilă, făcând ca ritmul frazelor să urmărească îndeaproape pulsațiile accelerate și respirația întreruptă ale personajului său.

Universul relațional al lui Loris e restrâns și dominat de o comunicare defectuoasă. Relația cu partenera sa, Jo, reprezintă un pilon esențial al narațiunii, dar și o oglindă a distanțării treptate. Deși între ei există un atașament autentic și o dorință de stabilitate, dinamica de cuplu e în mod constant afectată de retragerea lui Loris în propria fortăreață de anxietăți. Jo este prezența ancorată în realitate, pragmatismul care încearcă să mențină echilibrul, dar în fața bolii imaginare și a panicii care-l absorb pe Loris, eforturile ei se lovesc adesea de un zid de neclintit.

Un alt fir roșu de o mare încărcătură emoțională îl constituie memoria copilăriei și figura bunicului Tempesta. Prin intermediul flashbackurilor construite cu o delicatețe lirică ce contrastează puternic cu duritatea prezentului, Caminito aduce în prim-plan figura acestui bunic excentric și luminos. Tempesta e cel care i-a oferit micului Loris o supapă de scăpare de la rigorile unei educații rigide (o mamă-cloșcă ultraprotectoare și un tată incapabil să comunice și să se apropie nu doar de propriul fiu atunci când ar avea cea mai mare nevoie de el, ci și de propriul tată, de care îl desparte o prăpastie uriașă de concepții și imagini asupra prezentului), învățându-l să construiască voliere și să crească porumbei în grădină. Amintirea lui Tempesta nu funcționează doar ca un refugiu nostalgic, ci ca un simbol al libertății pierdute și al unei conexiuni organice cu viața, pe care protagonistul încearcă cu disperare să o recupereze.

Spre deosebire de atmosfera viscerală și aproape vindicativă din Apa lacului nu e niciodată dulce, unde protagonista răspundea ostilității lumii printr-o agresivitate directă, în Durerea nevăzută reacția la presiunea mediului reprezintă retragerea în interior și autosubminarea. Giulia Caminito demonstrează o capacitate extraordinară de a nuanța această trecere de la furia externă la staza psihologică, dovedind că stăpânește la fel de bine atât proza de acțiune și conflict social, cât și pe cea de analiză psihologică minuțioasă.

Textul abundă în metafore corporale extrem de plastic formulate: anxietatea e percepută ca un gălbenuș de ou ce se sparge în stomac, ca un nodul ce apasă sub piele sau ca o prezență străină ce-și cere dreptul la existență – excelent portretizată prin forma fizică pe care o capătă prin încarnarea în făptura denumită Catastrofa. Această precizie și imaginație a limbajului îi oferă romanului o densitate aparte, transformând o temă abstractă precum sănătatea mintală sau precariatatea generațională într-o experiență de lectură aproape tactilă, tulburătoare și profund imersivă.

Un alt aspect remarcabil al cărții e modul în care autoarea tratează mediul editorial și munca intelectuală neplătită corespunzător. Privită prin ochii lui Loris, lectura nu mai este un act de evadare sau de iluminare, ci o corvoadă mecanică, un proces de alienare care contribuie la măcinarea propriei identități. Cărțile pe care le evaluează devin o masă amorfă de cuvinte ce accentuează senzația de zgomot de fond al unei lumi suprasaturate de informație, dar lipsită de sens profund (sentiment exacerbat, desigur, și de exercițiile zgomotoase ale vecinului de apartament, fiul proprietăresei, care și-a încropit un studio de înregistrări taman alături de Loris și ajunge să-i chinuie urechile acestuia cu cântecele lui anoste și atât de pline de prost-gust).

În ciuda încărcăturii melancolice și a atmosferei apăsătoare care domină mare parte din roman, Caminito nu-și abandonează personajul într-o izolare definitivă. Drumul lui Loris nu e doar o coborâre în spaimele ipohondriei, ci și o încercare dureroasă de a identifica sursa luminii care a mai rămas nealterată. Prin aducerea la suprafață a amintirilor legate de bunicul Tempesta și prin reevaluarea raportului său cu Jo, cartea sugerează posibilitatea unei reconstrucții, chiar dacă aceasta necesită acceptarea propriilor vulnerabilități.

Stilistic, romanul e o dovadă de maturitate și rigoare literară. Caminito renunță la excesele ornamentale pentru a oferi o proză curată, tăioasă, în care fiecare cuvânt își are locul bine stabilit – păstrând însă o bogăție a vocabularului care sigur le-a dat bătăi tuturor traducătorilor. Ritmul este drămuit cu grijă, alternând momentele de criză acută cu pauze contemplative în care trecutul și prezentul se împletesc într-un dialog continuu. Această structură echilibrată împiedică romanul să cadă în melodramatic, menținând o tensiune dramatică constantă.

Durerea nevăzută e o lucrare excelentă pentru înțelegerea climatului psihologic contemporan, o carte despre fricile invizibile care ne paralizează și despre efortul colosal de-a rămâne prezent într-o lume din ce în ce mai instabilă. Giulia Caminito confirmă încă o dată că este una dintre cele mai puternice și mai lucide voci ale literaturii italiene actuale, capabilă să transforme crizele intime ale individului într-o reflecție universală asupra condiției umane.

„Boala lui are o existență secretă, și-a făcut casă în intestinul lui, dar vrea să se extindă, să-și aleagă noi încăperi, să le mobileze, să pună perdele și fețe de masă, să-și pregătească o masă abundentă și cu mâncăruri grase, doldora de brânzeturi nu prea maturate, de dulciuri cu caramel.”