Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Sunt prețul libertății voastre, semnat de Mila, o adolescentă de 16 ani, care a readus în discuţie problema blasfemiei în Franţa. Traducere de Nicolae Constantinescu.
La 16 ani, hărţuită pe reţelele de socializare pentru libertatea de gândire, de a alege, precum şi, în general, pentru felul ei de a fi, o liceană ripostează criticând islamul şi ridiculizându-l pe Profet. Din acea zi din ianuarie 2020, viaţa Milei devine un coşmar: în câteva ore, primeşte mii de ameninţări cu moartea, tortura şi violul din lumea întreagă, dar şi din propria şcoală. Şi astfel, este silită să trăiască ascunsă, sub protecţia poliţiei, prizonieră în propria ţară – un stat care este totuşi secular. Pentru ea, s-a terminat cu şcoala, cu prietenii, cu râsetele şi lipsa de griji. Astăzi, Mila povesteşte prin ce a trecut. Descrie violenţa acestor vremuri intoxicate de reţelele de socializare, îşi denunţă călăii protejaţi de anonimatul oferit de internet şi îşi îndeamnă ţara să aibă tăria şi curajul de a lupta pentru principiile pe care s-a clădit.
Mila s-a născut în departamentul francez Isère. În momentul când a izbucnit „scandalul Mila” (18 ianuarie 2020), avea 16 ani şi era elevă la liceul Léonard de Vinci din Villefontaine. În prezent, trăieşte împreună cu părinţii ei sub protecţia poliţiei.
FRAGMENT
A, tu eşti tipa aia care i-a insultat pe musulmani? Hai că nu mă prinsesem, marş de-aici, curvă împuţită islamofobă!
Viaţa mea socială este strict limitată. Fiindcă aşa mi se impune şi fiindcă îi pun pe oameni pe fugă din cauza reputaţiei şi a complexităţii vieţii mele de zi cu zi.
Dacă am o întâlnire romantică, trebuie să-i cer persoanei datele personale, cum ar fi numele de familie, adresa, vârsta… Uneori trebuie să-i cer chiar şi cartea de identitate. Şi transmit tot la serviciul de protecţie. E foarte jenant pentru mine şi pentru puţinele persoane care vor să se apropie de mine.
Prietenii mei s-au mai obişnuit, dar tot e apăsător, ştiu bine. Evident, nu mai sunt invitată seara în oraş, deşi înainte eram întotdeauna cea căreia i se propunea să iasă. Am devenit o povară. Prietenii nu mă mai invită deoarece se tem să nu-i incomodeze cei care-mi asigură protecţia, dar mai ales din cauză că printre invitaţi vor fi întotdeauna persoane care ar putea să-mi vrea răul sau să-mi semnaleze prezenţa pe reţelele de socializare. Aşa că preferă să mă îndepărteze pe mine.
Îmi voi serba ziua de naştere în ianuarie. Nu te supăra, dar nu cred că te invit pentru că am amici care-ţi vor răul. Dar stai liniştită, te invit când o serbez cu familia.
Nimeni nu mai vrea să se fotografieze cu mine şi cu atât mai puţin să publice pozele, şi nu doar din motive de siguranţă. Oamenilor le este frică. Cunosc foarte puţine persoane care au curajul să mă frecventeze.
Duşmanii mei degradează orice aş atinge.
Am pierdut prea mulţi „prieteni” deoarece au fost agresaţi fizic şi/sau pe reţelele de socializare.
Prea mulţi dintre urmăritorii mei au mărturisit că au fost hărţuiţi tocmai din cauza asta, că mă urmăreau. Comunitatea mea aproape că nu mai îndrăzneşte să posteze comentarii amabile la ceea ce public, înspăimântată de posibilitatea unui linşaj on-line. Alţii schimbă tabăra şi mă insultă ca să evite injuriile care-i aşteaptă dacă procedează altfel.
Am o islamofobă printre urmăritori.
Mila mi-a dat follow pe Instagram, e nebună curva asta n-o vreau printre urmăritorii mei pfii.
Uneori, când citesc acest gen de comentarii din partea unor persoane pe care le admiram, pe care le lăudam şi pentru care îmi făceam timp ca să le trimit mesaje de încurajare şi de bunăvoinţă, mă doare sufletul.
Le face bine să îndemne la ură împotriva mea.
Mă blestemă, vor atât de mult să mă facă să trec drept o persoană îngrozitoare, încât îmi interzic să fiu drăguţă şi empatică cu ceilalţi şi chiar cu ei. Sunt cuprinşi de un delir al persecuţiei.
Nu ştiu cum era la generaţiile dinaintea mea, dar printre tinerii de azi eşti extrem de prost văzut dacă n-ai mulţi prieteni şi nu te afişezi în public. N-am avut niciodată acest complex în adolescenţă, dar azi aşa stau lucrurile. Mă oripilează s-o zic, fiindcă ştiu în ce măsură orice detaliu picant al nenorocirii mele îi poate face fericiţi pe unii, dar, da, am o viaţă de rahat. Da, petrec prea multe seri plângând în pat în timp ce voi dansaţi la after-party. Viaţa asta mi-e interzisă şi vă invidiez. Însă n-aş da nimic ca să fiu în locul vostru: nu mă bucur de nefericirea altuia. Nu sunt fericită, dar reuşesc încă să mă respect.
Te-au forţat să te închizi într-un buncăr şi să-ţi limitezi viaţa socială la reţelele de socializare. Ţine minte asta. Te-au făcut prizonieră în propria ta ţară.
Până una-alta, nimeni nu-mi doreşte moartea şi ies din casă cu capul sus, nu sunt închisă ca un şobolan.
Cum e să fii ruşinea ţării tale? Amărâto nu mai poţi să ieşi că altfel te prind ăştia şi te fut în morţii mă-tii.