Nota Goodreads: 3.73 (58598 note)
Descrierea editurii: „Pete Banning este fiul preferat al oraşului Clanton – erou decorat în cel de-Al Doilea Război Mondial, exponent al unei familii importante din zonă, fermier de succes, tată, soţ şi totodată membru de vază al Bisericii Metodiste. El revine acasă din război, în orăşelul său natal din Mississippi, şi îl ucide pe predicatorul metodist al comunităţii aparent fără niciun motiv. După ce este condamnat, confruntându-se cu moartea prin spânzurare, respinge oferta guvernatorului de a-i fi comutată pedeapsa dacă îşi divulgă motivul şi singura sa declaraţie – în
faţa şerifului, a avocaţilor săi, a judecătorului şi a familiei – rămâne „Nu am nimic de spus”. El pare să nu se teamă de moarte şi e gata să ia cu el în mormânt motivul secret al crimei comise. Călătoria incitantă prin care ne însoţeşte John Grisham ne poartă din junglele din Filipine şi tranşeele războiului până în lumea plină de secrete a unui azil de boli mintale şi sălile de tribunal în care avocaţii încearcă disperaţi să îi salveze viaţa lui Pete Banning.”
A trecut ceva timp de la ultimul roman de John Grisham citit de mine („Muntele familiei Gray”, despre care am scris aici). Înainte îi devoram thrillerele juridice, care mai apoi s-au dovedit a nu fi chiar atât de thriller. Acum nu cred că aș mai avea răbdare să citesc cinci sute de pagini de dezbateri, probe, discursuri și frământări ale unor personaje închise între patru pereți, pentru a decide soarta unui acuzat. Cred că și Grisham s-a plictisit de astfel de subiecte, deși firește că n-a abandonat cu totul sălile de judecată și complicatele manevre avocățești care i-au transformat pe practicanții acestei meserii în unii dintre cei mai detestați oameni de pe planetă, pe care ar vrea toată lumea să-i vadă arzând în cazanele cu smoală din iad (mai puțini cei care au fost scoși basma curată de aceștia, bineînțeles). El a trecut la alt nivel, mai complex, mai interesant, în principiu, adaptându-se vremurilor prezente.
Așadar, o poveste de epocă, ce ba se târăște ca melcul, ba o ia ca bolovanul la vale, cert e că sigur rămâi cu sentimente amestecate după terminarea acestui roman cam lunguț chiar și după standardele de scriere ale unuia dintre cei mai reputați romancieri ai Americii. Deși parcă a cam obosit și Grisham. Parcă nu mai izbutește să livreze bestselleruri pe bandă rulantă, deși probabil că The New York Times îi include mereu romanele în topurile sale. Parcă s-a plictisit de proceduri, de termene, de aprozi, de judecători și de martori și s-a decis să abordeze și alt soi de povești.
Cum este cazul cu romanul de față. Suntem în 1947, într-un orășel din Mississippi, Al Doilea Război Mondial s-a încheiat nu demult, segregarea rasială e-n floare și Pete Banning, erou de război și proprietar de câmpuri cultivate cu bumbac pe care negrii muncesc cu înfocare (ar trebui să le spun, oare, persoane de culoare, să nu-i jignesc pe înfocații adepți ai corectitudinii politice de orice fel?), căci unde altundeva ar duce-o ei mai bine ca aici? Erou ca erou, cu doi copii plecați la studii și o soție trimisă la azilul de nebuni aparent fără vreun motiv întemeiat, dar ce-i dă lui dreptul să-l împuște, fără niciun motiv, pe predicatorul metodist al orașului, ziua în amiaza mare, lăsând trei copilași fără tată și o văduvă tânără, fără absolut niciun viitor? Și cum să sfideze Pete Banning pe toată lumea, rostind doar „Nu am nimic de spus” când îl întreabă cineva, oricine, de ce l-a ucis pe bietul om?
Încet, foarte încet, povestea se desface, se amplifică, ia amploare, se ramifică, se dezvoltă, crește, capătă dimensiuni nebănuite, pe care nu mai stau acum să le dezvolt. E de ajuns să mai adaug că verdictul primit de Pete Banning e unul firesc, deși șocant, și că povestea adevărată începe abia din partea a treia. Acolo încep cu adevărat misterele, acolo începem să aflăm detalii, să găsim soluții la enigme, motivații și așa mai departe. Până acolo? Păi, o fermecătoare poveste de război, în care doar dragostea lui Pete față de frumoasa sa soție și față de copii îl ajută să treacă prin cumplitele încercări din timpul foametei, marșurilor nesfârșite, luptelor îngrozitoare și chinurilor oribile suferite după predarea trupelor americane din Indochina în fața trupelor japoneze (cine-a zis că orientalii redefinesc metodele de tortură nu s-a înșelat absolut deloc), și să rămână cu mințile mai mult sau mai puțin întregi (urmările unor astfel de traume au primit, mai târziu, numele de tulburare de stres posttraumatic) și o parte întâi de-a dreptul plictisitoare, cu multe săli de tribunale, proceduri și discursuri, care nu fac decât să exaspereze cititorul din ziua de azi, adept al cititului în metrou sau la semafor.
Merită citită povestea până la urmă? Dacă vă plac romanele de război, partea cu lagărele japoneze este destul de reușită. Grisham rămâne un nume de referință și un povestitor iscusit, mare țesător de intrigi complicate și de personaje memorabile, complexe și credibile totodată. Dacă vă plac romanele procedurale, în cazul acesta, juridice, iarăși vă va plăcea povestea, în ansamblul ei. Dacă vă place ficțiunea istorică, la fel, veți găsi pasaje excelent scrise, descrieri lungi și bine realizate și o documentare minuțioasă. Dacă însă nu vreți să citiți toate astea odată și să vă roadeți unghiile până la penultima pagina, ca să aflați ce l-a făcut pe Pete Banning să o ia razna și să nu se mai gândească la consecințele faptelor sale, care nenorocesc nu doar familia predicatorului, ci creează o adevărată undă de șoc pentru toată lumea, atunci înarmați-vă cu foarte multă răbdare și purcedeți la treabă.