Premii: Pulitzer Prize for Fiction 2020, Orwell Prize for Political Fiction 2020, ALA Alex Awards 2020, Kirkus Prize 2019, L.A. Times Book Prize in Fiction 2019
Nominalizări: Finalist la Southern Book Prize 2020, National Book Critics Cercle Award 2019, National Book Award 2020, Andrew Carnegie Medal for Excellence 2020, Aspen Words Literary Prize 2020
Nota Goodreads: 4,26 (157 692 note)
Descrierea editurii: „În tulburătorul său roman Băieții de la Nickel, Whitehead rescrie istoria unei jumătăți de veac pornind de la un fapt real: descoperirea, în anul 2014, a unui sinistru cimitir secret în care erau îngropați copiii negri uciși într-o școală de corecție din Florida. Personaje imaginare, plasate în situații imaginare, într-o școală de corecție imaginară, reconstituie segregația rasială, cu abuzurile și persecuțiile suferite de populația afro-americană din statele sudiste, dar și corupția generalizată din sistemul penitenciar american, inclusiv cel juvenil, într-o poveste copleșitoare, în care granița dintre ficțiune și realitate se estompează până la completa dispariție.
Băieții de la Nickel este „o explorare cutremurătoare a abuzurilor dintr-o școală de corecție din Florida în anii segregării rasiale, în esență, o poveste impresionantă despre perseverență, demnitate și împăcare cu sine“ – motivația juriului Pulitzer 2020.”
Nici că se putea un mod mai potrivit de-a începe seria de articole dedicate noii colaborări (deși abia acum apuc să scriu aici) cu editura Humanitas Fiction pe blog (după ce am scris deja în revista OPT Motive acum ceva mai mult de-o lună despre „Conacul Slade”, de David Mitchell, un horror ceva mai atipic, dar foarte bine scris, după părerea mea, și cu ample trimiteri către alte scrieri ale autorului britanic) decât cu o reiterare a subiectului alături de care am petrecut sfârșitul toamnei și cam jumătate din iarnă în vreme ce mă luptam cu „Lovecraft Country” al lui Matt Ruff.
Adică despre ororile care pătează și-acum așa-zis democratica societate americană care până nu demult considera populația de culoare cel mult suboameni. Rasismul, segregarea rasială, legile Jim Crow, detaliate într-o excelentă notă de subsol (apropo, abundă excelenta traducere a lui George Volceanov de note de subsol extrem de utile pentru un cititor nefamiliarizat cu vremurile descrise în acest volum), tratamentele inumane la care a fost supusă populația de culoare până spre mijlocul anilor cincizeci, nemaivorbind despre extrem de întârziata abolire a sclaviei și urmările ei groaznice, autorul dublu premiat cu Pulitzer detaliind apoi ce se întâmplă în orice școală-închisoare pentru delincvenții juvenili într-un mod pe alocuri ironic, de cele mai multe ori, amar, și de foarte multe ori, de-a dreptul dureros, toate acestea se adună în nici trei sute de pagini de scriitură pe care ajungi să o asemeni, la final, cu o lovitură de pumn în stomac sau cu un reproș mare cât casa.
Plecând de la un caz real, adică descoperirea, în 2014, a unui cimitir secret în care fuseseră îngropați copiii negri omorâți într-o școală de corecție din Florida, Colson Whitehead țese cu măiestrie povestea unui băiat pe nume Elwood, care, în ciuda tuturor greutăților pe care soarta i le-a scos în cale de-a lungul vieții, reușește să răzbată și să-și spună povestea. Desigur, povestea lui este fictivă, la fel cum este și numele școlii de corecție în care a avut ghinionul să ajungă, iar povestea de după, la fel. Condițiile de acolo însă nu sunt deloc fictive. Din păcate.
Rămas în grija bunicii după ce mama sa și-a luat lumea în cap, Elwood s-a pus, spre lauda lui, cu burta pe carte, muncind în timpul liber ca să se întrețină. Ghinionul i-a scos în cale persoana nepotrivită și, din cauza acesteia, băiatul, fiind de culoare și deci, în viziunea înapoiaților care ar fi trebuit să protejeze legea la acea vreme, un hoț de mașini prin excelență. Adică, na, o persoană albă cumsecade nu avea cum să fure o mașină, normal că o furase pasagerul negru minor din dreapta, așa că Elwood, în loc s-ajungă la colegiu și să capete șansa la o educație pe măsura inteligenței și ambiției lui, ajunge la școala de corecție Nickel.
Nickel este un soi de închisoare din aceea horror cum vezi în filmele a căror acțiune se petrece în viitor, unde pare că ar domni anarhia. Au loc întreceri „sportive” de pe urma cărora au de câștigat doar superiorii și cei care măsluiesc pariurile, băieții sunt siliți să muncească până la epuizare, mâncarea lor este vândută magazinelor și localnicilor din zonă, ba mai sunt forțați să și descarce camioanele cu mâncarea destinată lor și s-o ducă în cămările băcăniilor, sunt practic închiriați oricui are nevoie de o mână de lucru în plus, sunt bătuți, maltratați, închiși la izolator când se răzvrătesc și chiar, atunci când comit cine știe ce grozăvenie sau nu sunt suficient de politicoși cu superiorii, duși în spate, în Casa Albă, legați de un copac și uciși în bătaie. Dacă întreabă cineva de ei, vreo rudă, ceva, deși majoritatea nici n-au rude sau oricum o duc mai bine aici decât în locurile de unde provin, li se spune că au evadat și li s-a pierdut urma.
Rămân în urma lor doar niște movilițe de pământ și zidurile școlilor de corecție cu pereții goi ce au stat martori ale întâmplărilor oribile de-acolo. „Băieții de la Nickel” se citește ușor, dar este o lectură grea, apăsătoare, extrem de greu de digerat. Nu m-a mișcat în mod deosebit, pentru că după ce-am citit în în și pentru „Lovecraft Country”, mi s-a părut o simplă repetare a atrocităților din prima jumătate a secolului XX mai ales în statele sudiste americane, unde încă domnea spiritul KuKluxKlan și lumea tot se mai credea stăpână de sclavi. Twistul de la final adaugă o stea în plus unei lecturi incomode, care te face adesea să te simți jenat că faci parte din aceeași rasă cu elementele care au ajuns să trateze într-un asemenea fel oameni diferiți de ei doar prin culoarea pielii.
„Cu cât mai monotone îi erau zilele, cu atât mai haotice îi erau nopțile. Se trezea după miezul nopții, când căminul era cufundat într-o liniște mormântală, și tresărea când i se părea că aude vreun zvon – pași ce trec pragul, cureaua de piele lovindu-se de plafon. Mijea ochii în întuneric – nimic. Pe urmă, rămânea treaz ore-n șir, tulburat, frământându-se bântuit de gânduri anemice și descurajare. Nu Spencer îl nenorocise, nici vreun supraveghetor sau vreun nou potrivnic din Camera 2, ci mai curând, el încetase să mai lupte. Cu capul la cutie, slalomând cu grijă astfel încât să-l apuce stingerea fără vreun incident, se amăgea că-i un învingător. C-i mai deștept decât Nickel, fiindcă s-a descurcat și n-a dat de belea. De fapt, era distrus. Era ca unul dintre negrii despre care vorbea doctorul King în scrisorile sale din închisoare, atât de mulțumiți și de adormiți după toți anii de persecuții, încât se adaptaseră și învățaseră să doarmă în acestea ca în propriul lor pat.”