Descrierea editurii: „Revista iocan încheie cel de-al treilea an al existenței sale cu o colecție de proze semnate de autori mai vechi și mai noi – Primo Levi, Vintilă Mihăilescu, Bogdan Răileanu, Lavinia Braniște, Anca Vieru și Liviu Rebreanu, ca să-i amintim doar pe o parte dintre ei. Începem cu rețeta rujului care lasă urme fără cusur, continuăm cu emoțiile unei amante care trage cu urechea la cearta dintre soți, aflăm ce rol poate avea un cablu HDMI în debutul unei relații extraconjugale, trăim cu emoție momentele tensionate din timpul traversării Dunării cu bacul și încheiem cu bijuteria literară „Proștii”, de Liviu Rebreanu. Copertă și fotografii de Vlad Eftenie.”
Nu știu de ce, dar parcă, de la o vreme, am început să cam fug de antologii și de culegerile de autor, adică de proza scurtă, în general. O cauză ar fi, poate, lenea de-a scrie despre povestiri, că nu e ca în cazul romanelor, unde ai o poveste mare și lată și gata, în jurul ei se țese restul articolului. Pe când la antologii… e de muncă, să iei fiecare povestire în parte, să-i depeni povestea, să scrii impresiile despre ea și așa mai departe. Mai ales dacă sunt autori diferiți, cu stiluri diferite, cu povești diferite.
Mai ales dacă sunt genuri diferite, cum e cazul revistei de față, o revistă mare cât o carte, dar plină de povești bune. Dacă știam… mai așteptam atâta timp? E drept că imboldul final a fost altul, însă nu și singurul. Dar unul mic a fost faptul că mi-a devenit dragă editura Vellant, recunosc, pentru că, pe lângă titlurile excelente și nonconformiste (la fel ca și copertele, de altfel), își pune traducătorii la loc de cinste, cum e și firesc, adică pe copertă, cum procedează în cazul excelentei colecții Endorfiction, coordonată de Alexandra Rusu. Excelentă, trebuie să vă convingeți și voi. La fel ca restul colecțiilor, la fel ca standurile năzdrăvane cu care se prezintă editura Vellant pe la târgurile de carte, la fel ca evenimentele pe care le organizează. Și-n ton cu toate acestea este curajul editurii și al responsabililor fiecărui număr în parte să scoată pe piață o revistă dedicată în exclusivitate prozei scurte. Aceasta este revista iocan, iar despre cuprinsul numărului 8 al revistei (cel mai recent la vremea la care am pus mâna pe toate numerele) vreau să vă vorbesc în continuare.
Primo Levi – Azot: un fragment (capitol, poveste, de fapt) din volumul „Sistemul Periodic”, apărut la editura Art în luna februarie 2019, în cadrul Colecției Cărți Cult (trad. Vlad Russo). Nu știu de ce, dar aveam impresia că acest volum a apărut cu ceva mai mult timp în urmă; după ce-am citit „Azot”, o excelentă satiră a vremurilor de tristă amintiri din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mi-am dat seama că volumul trebuie luat și citit neapărat. Ironică, deșteaptă, amuzantă și amară, în același timp, una dintre cele mai solide povestiri ale numărului 8 al revistei iocan (poate chiar cea mai bună).
Alex Călin – Settings: recunosc, sunt cam străin de autorii de proză scurtă români contemporani, iar de Alex Călin chiar nu mai auzisem până la povestirea de față; e drept că… dar, în fine, nu mă mai repet. O povestire SF cu androizi (picurând de ironie fină), ce-și poate dori mai mult iubitorul de Asimov din mine?
Sorana Chiru – La Iași: o altă povestire SF foarte reușită, care se joacă un pic cu paradoxurile temporale și cu modul diferit în care percep personajele timpul în raport cu anumite evenimente; alcătuită doar din dialoguri scurte între două cucoane, reușește să te facă să citești printre rânduri fără să citești de fapt absolut nicio descriere; am trecut-o din prima de partea povestirilor bune și foarte bune.
Anca Vieru – Povestea scaunelor vorbitoare: de această povestire, de cea a Veronicăi D. Niculescu cu cămila de la circ și de cea a lui Liviu Rebreanu de la sfârșit îmi voi aduce aminte ori de câte ori va fi adus în discuție numărul 8 al revistei iocan; în cazul de față, este vorba despre un meșter tradițional care sculptează scaune și le vopsește în tonuri de verde; li se spune scaune vorbitoare și o țară întreagă ar vrea să aibă măcar unul în casă; problema este că meșterului nostru îi mor soțiile la nașterea primului copil; așa că bietul om este sortit să trăiască singur și să-și crească așa cum poate copiii; și să vopsească scaune; sau nu; o poveste despre dragoste și spirit de sacrificiu, totodată; mi-a adus aminte de un superb și poetic roman al lui Sylvie Germain, „Cartea nopților”.
Vlad C. Dragne – Câine venusian: o povestire cu influențe din Kafka și Philip K. Dick, scrisă de un tânăr născut în 2001 (cu un an înainte de-a termina eu liceul, ca termen de comparație); sucită, bizară și nițel întortocheată, m-a făcut să mă gândesc că responsabilii de acest număr al revistei au hotărât să așeze povestirile fantastice și SF la începutul revistei; o idee excelentă, din punctul meu de vedere, care m-a îndemnat să dau în continuare, nerăbdător, paginile, curios să văd ce poveste mai vine după.
Ștefania Mihalache – Bâta: numele autoarei îmi suna cunoscut, apoi mi-am dat seama că-i apăruse un volum de poezii la editura Nemira; o poveste scrisă parcă de Ion Creangă, atât de molcom curge și de duios sună, plasată în schimb la oraș; unde o bătrânică nu-și găsește locul, ea fiind obișnuită cu satul.
Ana Erde – Femei în roșu: relațiile de familie, dintre soți, disecate atent și examinate la microscop; te plictisești de consoartă și fugi la amantă? Ce spune acest lucru despre tine? Când intervine monotonia într-o relație, ce anume o cauzează și cum poate fi depășită? Replici mitraliate (că tot e un vierme de deputat acum pe toate canalele de știri), lovind direct la țintă; pare că amândoi și niciunul dintre protagoniști nu are dreptate; sau fiecare are dreptate în felul său; sau dreptatea lui. O poveste care te pune pe gânduri, mai ales dacă ești căsătorit și ți-ai pus și tu uneori întrebări de genul ăsta.
Diana Vlasa – Body art în era unei sufragerii excitate: după cum îi sună și numele, cred că s-a vrut un experiment; unul nereușit, în opinia mea, n-am rezonat nici cu stilul, nici cu subiectul (dacă se poate spune că a avut vreun subiect).
Ana Alexandrescu – Drumul: dacă nu mi-a mai rămas absolut nicio impresie din ea, dacă nu-mi mai amintesc absolut nimic, înseamnă că ori nu m-a impresionat absolut deloc, ori e cazul să citesc de mai multe ori anumite povești, poate îmi scapă sensul la prima citire, ori e cazul să încep să caut un remediu la astfel de goluri de memorie. O soluție de mijloc ar fi să încerc totuși să scriu la două, trei zile după ce-am terminat o carte, nu la o lună.
Bogdan Răileanu – Lucruri pe care le facem în gând: relația dintre amantă și amant, senzația de vinovăție încercată după ce s-a consumat momentul, remușcări inerente, sau cât de diferit se comportă bărbatul de femeie într-o astfel de situație. O poveste care te pune pe gânduri. Părerea mea. Și să nu uităm nici de cablul cu mufă HDMI.
Anca Chimoiu – Poveste de adormit strigoii: altă poveste pe care ar trebui să o recitesc sau dovada clară că trebuie ori să scriu imediat ce am citit o carte, o antologie, o revistă, ori să-mi țin cât mai aproape, neîntrerupt, lângă mine, agenda pe care îmi notez uneori impresiile de lectură; nepoți, bunici, ritualurile de seară, de dinainte de culcare, o mare parte dintre noi am trecut prin astfel de experiențe; nu și prin cele mai puțin naturale, cele cu tentă supranaturală, desigur, dar îmi aduc aminte ce teamă îmi era de întuneric.
Ingrid Băltărețu – Copilul: o fată de cincisprezece rămâne gravidă și vrea să scape de copil, cam la fel cum se întâmplă în „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”; numai că e cam greu să scapi de un copil; dialog savuros, inspirat parcă dintr-o discuție de zi cu zi pe care o porți cu un funcționar al statului nepăsător față de probleme tale: direct, impertinent, jignitor, făcându-te să te simți ultimul om de pe pământ, ca și cum nu tu i-ai plăti salariul, iar el n-ar primi spor de zâmbet, în ciuda modului în care se poartă cu cetățenii pe care ar trebui să-i servească.
Veronica D. Niculescu – Cum era să-și piardă mințile Cami-cămila tocmai când și-a găsit libertatea: una dintre cele mai savuroase povestiri ale revistei, cu toate că parcă picură tristețea de pe pagini citind despre aventurile lui Cami-cămila; o cămilă de la circ este abandonată pe un maidan dintr-un oraș românesc; rămâne singură și crede în zadar că stăpânii ei se vor întoarce după ea, căci nu e ca și cum ar fi pierdut un papagal, ci ditamai cămila; numai că nimeni nu o observă, nimeni nu o bagă în seamă, ca și cum ar fi devenit invizibilă nu doar pentru cei care au lăsat-o în urmă, ci și pentru cei în mijlocul cărora a rămas, biata cămilă; o cămilă care trece printr-o criză existențială profundă, care-și rumegă gândurile și soarta tristă, de animal de circ nevoit să se supună toanelor tuturor și să se întrebe, pe deasupra, rămânând să pască iarba dintre blocuri: cu ce-am greșit?
Iulia Vucmanovici – Egalitate: una dintre cele mai fine și mai absurde povestiri ale revistei iocan nr. 8; o soață se răzbună pe fostul soț, violându-l; procurorii au de-a face cu un caz complicat; ce e de făcut? Cine e vinovat? Aș fi râs, dacă n-aș fi fost de acord cu motivațiile personajelor și nu m-aș fi gândit la „Saw”.
Vintilă Mihăilescu – Trenul: n-am ce comenta; nu mi-a transmis absolut nimic, n-am rămas cu absolut nimic după ce-am citit aceste fragmente, tablouri, instantanee de viață mult prea scurte.
Simona Goșu – Pe geam: dacă povestirea anterioară nu m-a impresionat în niciun fel, povestirea Simonei Goșu a venit și-a reparat ea singură ce se stricase înainte; o femeie cu doi copii merge să-și viziteze soțul la închisoare; numai că, la fel cum procedează prizonierul evreu cu tancul și fiul său în „La vita e bella”, femeia a cosmetizat realitatea pentru copiii ei; tristă, cenușie, deprimantă, ba chiar extrem de deprimantă, în ciuda minciunilor strecurate de mamă copiilor, dată fiind situația tragică în care se afla familia lor.
Lavinia Braniște – Traversarea: dacă îmi aduc bine aminte, traseul făcut de personajul acestei povestiri l-am străbătut și eu la un moment dat, mai ales că am cutreierat în lung și-n lat Brăila în timpul celor patru ani de liceu; Lavinia Braniște izbutește să surprindă perfect mitocănia unor burtoși nesimțiți pe care nu-i mai vindecă nimeni și de care e plină țara asta, de nu poate să se vindece și ea odată; îmi place stilul Laviniei, chiar foarte mult, am să-i citesc oricând scrierile cu mare plăcere, mai ales că e și ea tot din Brăila. Și mai e și traducătoare, nu doar scriitoare, plus că e de-o seamă cu mine.
Liviu Rebreanu – Proștii: de Liviu Rebreanu nu am citit, spre rușinea mea, decât obligatoria „Pădurea spânzuraților”; ce să-i faci, profesorii noștri, cu metodele lor învechite, silind elevii, îi fac să fugă de literatură, nu să o citească din plăcere, cu plăcere.
„Proștii” încheie cercul început cu un alt clasic (italianul Primo Levi), dând greutate, dacă mai era cazul, unui număr extrem de solid de revistă. În topul meu personal al acestui număr ar intra povestirile scrise de Simona Goșu, Lavinia Braniște, Veronica D. Niculescu, Anca Vieru și Primo Levi. Dacă ar fi să spun care mi-a plăcut cel mai mult, cred că aș alege „Azot” a lui Primo Levi, urmată, la mică distanță, de povestirea Simonei Goșu.
Ce e de zis? Abia aștept următoarele numere, bine că le am pe toate. De fapt, dacă nu mi-ar fi venit greu să scriu despre fiecare povestire în parte, cum procedez de obicei, probabil că precedentele șapte numere ale revistei iocan ar fi fost deja citite. Dar este timp, iar esențele tari se țin în sticluțe mici, deci a se consuma cu moderație. PS: bine că mi-am adus aminte că trebuie să iau numărul 9 al revistei, proaspăt apărut de la Bookfest. Iar despre premiile revistei iocan voi discuta cu altă ocazie, dacă va fi loc. PPS: era să uit de excelentele recomandări de volume de proză scurtă presărate prin interiorul revistei. De căutat, bineînțeles.
