
Fragment în avanpremieră
PROLOG
CELIA
Mai târziu, când mă vor întreba ce s-a întâmplat, le voi spune că a fost un accident. O întâmplare nefericită. Însă n-a fost așa. Când mă vor întreba ce s-a întâmplat în noaptea aceea, le voi spune: A fost o greșeală. Însă n-a fost. O să le spun: Nu-mi amintesc. Însă îmi amintesc totul.
Eu, Celia Monroe, îmi amintesc tot ce s-a întâmplat.
Dacă închid ochii, încă îi mai pot vedea pe Alice și pe Jason alergând în fața mea prin pădure, mână-n mână, prinși parcă amândoi într-o rază argintie de lună. Ploua cu găleata, iar ei alergau prin perdeaua deasă de apă. Înainte ca totul să se schimbe, noi trei eram de nedespărțit — mai ales Alice și cu mine. Eram precum constelația Gemeni, două imagini în oglindă, unite pe vecie în lumina sclipitoare.
Pe cer nu se vedea nicio stea în noaptea în care Alice și Jason au fugit din spital, dar, chiar și prin acel întuneric de smoală, au reușit să treacă de gardul de sârmă ghimpată, apoi au traversat lacul aproape înghețat și o pajiște necosită, după care, într-un final, s-au adăpostit într-un hambar părăsit. M-am furișat înăuntru când am considerat că deja adormiseră, însă șoaptele lor m-au făcut să ezit; inima îmi bătea ca a unei păsări prinse-n laț.
Își jurau unul altuia să fugă în continuare, să se îndrepte spre vest, spre o viață mai bună. O viață fără mine. Și dintr-odată mi-am dat seama ce sunt eu de fapt, mereu a cincea roată la căruță, cea care urma să fie abandonată cât de curând.
M-am strecurat afară din ascunziș și, când am găsit un felinar în boxa pentru cai, mi-am zis că trebuie să fie un semn. Un semn divin, care-mi spunea că era bine ce urma să fac. Mâna nu mi-a tremurat când am aprins chibritul și l-am apropiat de fitil. Timp de o clipă, căldura emanată de sticlă m-a liniștit. Alice a fost prima care m-a găsit. Chiar și în lumina slabă
puteam să-i disting trăsăturile chipului. Eram gemene, identice de la părul lung, șaten, până la ochii prea mari. Detaliile ne făceau diferite.
— Te rog, nu, mi-a spus ea.
Aceste trei cuvinte deveniseră, în ultimul timp, un fel de mantră pentru ea. Te rog, nu da foc frunzelor ălora! Te rog, nu lovi câinele ăla! Te rog, nu-mi mai face rău, Cellie! Îmi venea să țip, să înșfac cuvintele alea și să arunc cu ele în ea. Credea că în mine încă mai rămăsese ceva bun. Ceva de care să se agațe și cu care să negocieze. Însă partea aceea bună dispăruse de mult, strivită complet de trădarea ei.
Jason s-a ivit și el din întuneric. Mai demult îl puteam privi ore întregi. Chipul său adorabil. Linia fermă a maxilarului. Ochii
săi verzi, care mă făceau să mă gândesc la plimbări cu tălpile goale prin iarbă. Jason, băiatul pe care-l iubeam, cel care a iubit-o mereu mai mult pe Alice. I-a dat la o parte, tandru, părul de pe umăr și i-a șoptit ceva la ureche. Felul în care o privea m-a făcut să simt un gol în stomac, iar corpul a părut să mi se micșoreze dintr-odată. M-am întors cu spatele la ei și am făcut câțiva pași.
Nu l-am auzit apropiindu-se, ci doar i-am simțit degetele prinzându-le pe ale mele. I-am privit inorogul tatuat la încheietură,tot numai culori psihedelice, cu linii ferme, o amintire din vremuri mai fericite.
— Hai, dă-mi-l mie.
Părea o invitație. Felinarul a explodat izbind podeaua. Focul s-a extins rapid prin fânul mucegăit, spre șipcile uscate ale hambarului. Când vântul a pătruns prin fereastra deschisă, aducând cu el oxigen proaspăt ca să alimenteze flăcările, am simțit că zbor. Niciodată nu mai fusesem atât de extaziată. Alice s-a luptat. N-am crezut-o în stare de așa ceva. A urlat și a încercat să fugă spre ieșire, însă focul a șuierat și hambarul s-a îndoit de la mijloc. Ceva s-a prăbușit, tăindu-i calea. Am privit-ope Alice căzând în genunchi, chinuindu-se cu ultimele puteri să iasă afară, însă Jason a cuprins-o protector în brațe, potolindu-i mișcările disperate. El știa că era prea târziu. Câteva minute, lungi cât orele, au mai tușit și și-au șoptit printre lacrimi. Apoi el a murit, lăsând-o pe biata Alice să se apere singură. Când și ea și-a pierdut cunoștința, pleoapele i s-au zbătut de câteva ori, de parcă ar fi rătăcit printr-un coșmar. Am rezistat imboldului de-a o atinge, de a-i oferi un pic de consolare,în timp ce soarta punea punctul final în povestea vieții ei. Ba chiar o parte din mine își dorea să plângă, cu fața îngropată în gâtul ei, așa cum plângi lipindu-ți fața de gâtul unui câine bătrân,chiar înainte să-l adormi pentru totdeauna. N-a durat mult și a apărut poliția. Sirenele vuiau și luminile girofarurilor se roteau întruna, împrăștiind întunericul nopții cu luminile lor roșii și albastre. Nu m-am împotrivit când m-au găsit — nu i-am mușcat, nu i-am scuipat și nici nu i-am zgâriat. Am fost ridicată de la pământ și legată pe o targă. Prin ușile deschise ale ambulanței puteam vedea pompierii scoțându-le cadavrele din hambar, cum se scot sacii de gunoi lângă borduri. Pe Jason l-au acoperit cu o folie, însă la Alice s-au oprit. Cineva a strigat:
Au început să se agite în jurul trupului ei aproape distrus, apăsând-o pe piept atât de tare încât practic îi simțeam coastele plesnind.
— Mori, am șoptit în aerul înghețat al nopții. Dispari din lumea asta.
Dar firește că n-a dispărut. Ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi dispărut cu totul.
©Editura Epica 2019 Toate drepturile asupra ediției în limba română.

Unele promisiuni sunt făcute pentru a fi încălcate.
CRIMĂ, FOC, RĂZBUNARE
Acestea sunt cele trei obsesii ale lui Alice Monroe. Internată într-un spital de boli mintale pe Savage Isle, Alice este chinuită de incapacitatea de a-și aminti incendiul în care Jason, iubitul ei, a murit. Știe doar că focul a fost pus de sora ei geamănă, Cellie, și ea internată pe Savage Isle, într-un pavilion separat și bine păzit. Dar când Chase, un pacient misterios și charismatic, se învoiește s-o ajute să se răzbune, Alice începe să reconsidere tot ce știe. Scriindu-și povestea trecutului zbuciumat într-un jurnal, e obligată să se confrunte cu adevărurile ascunse. Oare singura persoană în care are încredere nu-i spune decât jumătate din poveste? Nimic nu este cum pare pe Savage Isle și, de acum încolo, nici nu va mai fi.
Nimic nu este cum pare pe Savage Isle si, de acum in colo, nici nu va mai fi.
„Antrenant și plin de subtilități, romanul lui Emiko Jean te va acapara încă de la început și te va ameți complet. Un studiu aprofundat asupra oamenilor cu probleme, al suferinței prin care trec și al dezastrului pe care îl lasă în urmă.” – KENDARE BLAKE, autoarea cărții „Anna în veșmânt de sânge”.
EMIKO JEAN are mai multe pasiuni. Evident, cea dominantă este cartea – scrie și citește cu egală plăcere. O altă pasiune a ei este entomologia.
Emiko locuiește împreună cu soțul în Seattle, Washington, iar înainte de apariția pe lume a copiilor (gemeni) săi, putea fi adesea întâlnită colindând pădurile sălbatice în căutare de molii gigantice și catalogând colonii de insecte rare. Când nu-și urmează pasiunile, este profesor de matematică. Experiența ei cu copiii din centrele de plasament a reprezentat sursa de inspirație pentru acest roman.
Editura Epica
Data apariției: Februarie 2019
Traducător: Liviu Szoke
Format: 135×200
Tip coperta: Broșată
Număr pagini: 304
ISBN: 978-606-8754-49-9
Posted by Liviu
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Similare