„Literatura SF scrisă și publicată acum în România se caracterizează printr-o mare inventivitate în ceea ce privește ideile SF, printr-o largă paletă de stiluri și prin modernitatea ei, prin sincronismul cu ceea ce se scrie în lume. După cum afirma criticul spaniol Mariano Martín Rodríguez, este una dintre cele mai bune literaturi de gen care se scriu azi în Europa.” – Michael Haulică
Acesta este un mic fragment, dar cel mai important, în opinia mea, din introducerea lui Michael Haulică pentru această antologie. Poate că ar fi fost mai potrivit să îl las pentru la final, la concluzii, concluzii ce coincid, în mare parte, cu ale mele: avem prozatori de SF și fantasy de calitate, rămâne ca aceștia să fie descoperiți și redescoperiți de noi și noi generații și de cititori din alte părți ale lumii, iar cititorilor noștri de azi nu le doresc decât să treacă peste preconcepțiile că scriitorii noștri nu scriu la fel precum cei de dincolo, că le sunt inferiori și că nu pot produce materiale de calitate. Nimic mai fals, o dovedește chiar antologia de față. Așadar, 20 de proze science-fiction de cea mai înaltă calitate, unele mai noi, altele mai vechi, la fel cum sunt și autorii lor: din generații mai tinere sau mai mature, SF românesc de calitate se scrie de mai bine de un secol.
Mircea Opriță – Figurine de ceară: un explorator sosit pe o altă planetă descoperă că acea planetă are capacitatea de-a imita la perfecție obiectele și oamenii care ajung pe suprafața acesteia, folosindu-se de un material asemănător cu ceara; o poveste clasică, pe care nu-mi mai aduc aminte exact unde am mai citit-o, dar care rezistă excelent testului timpului (spre deosebire de romanul „Argonautica” al aceluiași autor).
Dănuț Ungureanu – Cronicile oamenilor iridium: o poveste alambicată, așternută pe hârtie în stilul caracteristic de nimeni altul decât autorul lui „Așteptând în Ghermana”; o distopie cu tente aproape horror, amestecată cu nițel cyberpunk, în care oamenii au ajuns foarte departe de ceea ce sunt ei în zilele noastre; până unde poate merge progresul, inovația, și în ce măsură mai rămânem ființe umane de la un anumit punct încolo? Pentru a-i înțelege toate fețele, toate substraturile, tot metatextul, ai nevoie de cel puțin două sau trei lecturi.
Aurel Cărășel: Rugă pentru străbuni: nu cred că am citit altceva de Aurel Cărășel în afară de „Dicționarul SF” apărut cu mult timp în urmă, deși cred că este cel mai prolific autor de SF român al ultimilor ani; avem de-a face din nou cu o distopie, de data asta avântându-ne plini de elan într-o lume a viitorului plină de gunoaie; nu m-a dat pe spate, noroc cu stilul alert și cu personajele cu nume rusești, care sunt feblețea mea.
Lucian Merișca – Deratizare: o adevărată revelație pentru mine în materie de povestiri SF românești și, de departe, povestirea care mi-a plăcut cel mai mult din întregul volum, în ciuda celor trei decenii și jumătate care au trecut de la apariția ei; o distopie tulburătoare, îngrozitoare, în care timpul oamenilor este măsurat în cartele, în care oamenii trebuie să composteze bilete câștigate cu greu pentru a putea petrece timp pe afară, timp înăuntru, timp oriunde s-ar afla; o poveste despre sacrificii de-a dreptul înspăimântătoare, care și-a găsit un loc perfect în celebra antologie „Avertisment pentru liniștea planetei”. Avertisment: nimeni nu este mai presus de timp.
Silviu Genescu – Expresia finală: o povestire cu tentă oarecum comică, presărată din când în când cu ceva amărăciune, care mi-a adus aminte de filmul „Ziua independenței” (cel cu Will Smith, nu urmarea recentă și jenantă, deși nici primul nu-i vreo capodoperă) și de „Războiul lumilor” al lui H.G. Wells.
Cristian Mihail Teodorescu – Big bing, Larissa: dacă și-ar mai aerisi nițel povestirile încărcate de cuvinte grele și de noțiuni care-i depășesc pe majoritatea cititorilor, Cristian Mihail Teodorescu ar deveni un concurent pe măsură al lui Greg Egan (el însuși adeptul folosirii tuturor termenilor grei din știință, descoperiți sau nedescoperiți încă); o povestire dură, despre cum ar putea arăta lumea nu peste foarte mult timp: dezumanizată, indiferentă, rece, periculoasă, deși nici ea nu știe încă acest lucru.
Marian Truță – Început de anotimp ploios la Ezary: poetică, melancolică, una dintre cele mai frumoase povestiri ale acestui volum; abia aștept să o recitesc, când îi va veni rândul volumului cu același nume, apărut anul trecut la Tritonic.
Liviu Surugiu – Omul milenar: un anchetator sosește pe o planetă bizară dintr-un colț îndepărtat al universului, pentru a ancheta o crimă, dar ce descoperă acolo îi dă complet peste cap ideile căpătate de-a lungul unei vieți ce i-a întărit convingerea că le-a văzut pe toate; se merge din revelație în revelație, iar rezultatul este de-a dreptul surprinzător.
Marian Coman – Decablat: scurtele povestiri ale lui Marian Coman, cum este cazul și cu „Decablat”, merg citite și recitite și tot nu-și pierd farmecul; pe o insulă trăiesc aproape doar oameni cu implanturi; însă cine este diferit nu-și are locul aici și pare ostracizat, evitat de toți ceilalți; e mai bine să fii la fel sau diferit de ceilalți? O scurtă poveste despre însingurare și izolare, fermecătoare și înfricoșătoare, totodată.
Ana-Maria Negrilă – Pangul albastru: am mai citit povestea într-o antologie, nu mai rețin sigur în care (poate în „Dincolo de orizontul albastru”, editată de același neobosit Michael Haulică?); cred că trebuie să o mai citesc de câteva ori ca să-i înțeleg pe deplin ascunzișurile și înțelesurile.
Michael Haulică – Lipstick: scurtă și la obiect; ne lăsăm ademeniți de spoieli și nici nu ne dăm seama când gadgeturile ieftine s-au strecurat, insidios, în viețile noastre; „Sky’s the limit” spunea o melodie; sau universul, cum spune începutul lui „Star Trek”.
Doru Stoica – La cercuri: cu toate că mă enervează la culme modul acesta de-a așterne o întreagă poveste dintr-o singură frază, la o asemenea poveste fantastică ce curge năvalnic, din idee în idee, creând un întreg perfect verosimil, pur și simplu nu ai cum să te plictisești; cum nu m-am plictisit nici eu la această poveste cyberpunk ce se petrece în sala unui cămin cultural dintr-un sat uitat de lume, unde metehnele oamenilor rămân aceleași, în pofida progresului și-a inovației. O poveste de-a dreptul perfectă, ce mai!
Ona Frantz – Eu și un câine: cum la fel este și povestirea Onei Frantz; duioasă, plăcută, tristă, sfâșietoare pe alocuri, în ciuda unui protagonist ce nu ia deloc viața în tragic; despre bătrânețe, singurătate, scurgerea inevitabilă a timpului, plictiseală de viață și dor de cei pe care i-ai pierdut; mi se pare că seamănă cu o adevărată capodoperă SF, tradusă de exact Ona Frantz: „Viteza întunericului”, de Elizabeth Moon (apărută la Millennium Books).
Roxana Brînceanu – O femeie de succes: progresul ca progresul, dar mai rămânem oameni de la un anumit punct încolo? Sau ne transformăm în mașinării indiferente și reci, lipsite de suflet și sentimente, crezând că banii și faima sunt mai importante decât orice, chiar și decât viața semenilor de lângă noi?
Lucian Dragoș Bogdan – Dincolo de orizont: apărută și în antologia cu același nume de la Millennium Books, povestirea lui Lucian Dragoș Bogdan reprezintă dovada clară a faptului că SF de calitate în general și hard-SF de calitate în special se scrie la orice oră și pe meleagurile noastre; o poveste despre singularitate și conștiință, sau, mai degrabă, despre lipsa acestei conștiințe când devii zeu cu puteri absolute. Una dintre cele mai bune povestiri din volum și categoric una dintre cele mai tari povestiri SF citite de mine vreodată.
Eugen Cadaru – La statui: o bucată de București interbelic rămâne încremenită în timp, unde oamenii care se plimbau într-o bună zi pe Calea Victoriei rămân nemișcați decenii întregi, fără ca nimeni să afle de ce și cum; la fel ca într-o altă povestire de-a lui Eugen Cadaru („Sfera”, parcă), am tot așteptat cu sufletul la gură explicația acestui fenomen bizar.
Florin Purluca – Observatorul: aventuri, revelații, manevre pline de viclenie, într-o povestire extrem de interesantă, creată de extraordinara imaginație a celui mai asiduu concurent al lui Aurel Cărășel din zilele noastre: nimeni altul decât Florin Purluca.
Miloș Dumbraci – Hoțul de moarte: nu mă dau deloc în vânt după cyberpunk, însă ce reușește Miloș în această povestire nu-i chiar deloc la îndemâna oricui; povestirea lui mi-a adus încă o dată aminte de excelentul roman al lui Neal Stephenson, „Era de diamant”, de pe vremea când acesta nu scria doar ceasloave întinse pe mai bine de o mie de pagini; înfricoșătoare, complexă, plină de tușe și nuanțe.
Daniel Timariu – O zi din viața mea: nu știu de ce, dar aventurile și chinurile bietului băiețel din această povestire m-au umplut de tristețe și-am rezonat la perfecție cu gândurile lui amare (poate din cauză că am și eu un băiețel?); până unde merge dorința oamenilor, ca specie, de-a supraviețui, și cu ce preț o putem face?
Mihai Alexandru Dincă – În neant: încet, încet, Mihai Alexandru Dincă se transformă într-un exponent de seamă al unui subgen al literaturii speculative mai puțin abordat de scriitorii de la noi: horrorul spațial, sau hard-SF-ul cu tente horror. Tenebroasă, bizară, scurtă și percutantă. Mai vreau astfel de povestiri.
Fiecare nouă antologie își propune să devină exponențială, să atragă atenția asupra numelor alese pentru a face parte din acea selecție; unele reușesc, altele nu. Nu avem de-a face cu un „Best of” de data această, ci de o colecție de povestiri SF ce pornesc din 1973 și merg până în zilele noastre, deci cu un deceniu înainte să mă nasc eu și până în anul când s-a născut fiica mea. Gusturile s-au schimbat, stilurile s-au schimbat, neschimbat a rămas doar un lucru: valoarea autorilor și a poveștilor selectați pentru această nouă antologie – formidabilă. N-am dat doar peste capodopere, dar acest lucru ține și de gust. Dacă nu-mi place cyberpunkul, asta nu înseamnă că nu sunt în stare să recunosc faptul că o poveste este bună, chiar dacă se încadrează într-un subgen care nu e pe placul meu. Altuia îi vor plăcea foarte mult poveștile din acest subgen și poate nu-i vor plăcea cele care mi-au plăcut mie. Ce contează cel mai mult este diversitatea poveștilor, în pofida faptului c-au apărut la mare distanță între ele. La urma urmei, totul ține de gust, nu? Iar „Antologia prozei românești science-fiction” apărută la editura Paralela 45 și păstorită de Michael Haulică (care confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că este cel mai inspirat antologator român al zilelor noastre) satisface, categoric, toate gusturile. Autorii lor nu mai au nevoie de nicio prezentare, de nicio confirmare, rămâne doar să vă cufundați într-un fotoliu adânc, să vă luați ochelari pentru scrisul ei minuscul și să vă lăsați purtați pe Pământ, pe planete bizare, în trecut, în prezent sau în viitorul extrem de îndepărtat, prin lumi vesele sau îngrozitoare, alături de personaje plăcute sau odioase, nimic nu e iertat. Recomandată!
Posted by Liviu
Mie mi s-a părut cea mai bună antologie românească de SF citită de mine, probabil pentru că, alegând din cele mai bune povestiri din vreo 5 decenii… a avut de unde 🙂 Mai serios vorbind, e atât de bună fiindcă e foarte echilibrată între curente și talente diferite.
Exact asta am vrut să evidențiez și eu: că încearcă și reușește să satisfacă o largă paletă de gusturi, chiar dacă sunt scriitori din generații diferite, cu stiluri și abordări foarte diferite.
Fara Ovidiu Bufnilă si alti scriitori SF cu o literatura solida si entuziasta, antologia lui Haulica este o tristete. E o incropeala facuta pe amicitii, nu pe o viziune corecta asupra Literaturii SF din Romania. Nu contest valoarea autorilor publicati ci pun la indoiala travaliul partizan si copilaros al antologatorului.