Autor: Dizz Tate
Titlu: Brute (2024)
Titlu original: Brutes (2023)
Editură: Alice Books
Colecție: Daring Alice
Traducător: Iulia Dromereschi
Redactor: Bogdan Coșa
Nr. pagini: 256
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 48 lei
Nota Goodreads: 3,17 (12 362 note)
Descrierea editurii: „În Falls Landing, Florida – unde găsești parcuri de distracții, lacuri mlăștinoase și flori-de-hârtie –, ceva sinistru pândește în adâncuri. O gașcă de fete de treisprezece ani gravitează obsesiv în jurul lui Sammy, fiica pastorului local. Sammy e hipnotizantă, mai mare decât ele și îndrăgostită de Eddie. Dar dispare brusc. Unde e? Privind de la distanță, fetele sunt pe cale să descopere un secret întunecat despre orășelul lor însetat de faimă, dar și prețul crud al evadării. Ceea ce scot la iveală le va bântui tot restul vieții. Printr-un obiectiv frumos, dar brutal, Dizz Tate surprinde violența, ororile și bucuriile nebunești ale adolescenței feminine. Brute este un roman despre prieteniile aparent indestructibile din tinerețe și momentul în care aceste legături se rup pentru totdeauna.”
După Migdală și Dacă am fi ticăloși, Editura Alice Books din Iași continuă seria debuturilor provocatoare (nu degeaba colecția în care apar debuturile se numește Daring Alice) cu o poveste despre maturizare forțată, traume nevindecate și efectele lor de peste ani și ani, dar mai ales o poveste despre transformări – nu neapărat în bine, ba din contră – și dramele adolescenților care se trezesc peste noapte că trebuie să facă față unor schimbări pentru care nu prea au fost pregătiți.
Debutul despre care vreau să vă povestesc un pic în continuare se numește Brute și este scris de Dizz Tate, născută în 1993 la Londra, dar care a crescut în Orlando, Florida (da, acel Orlando greu încercat de uragane în ultima vreme). Autoare cunoscută și apreciată îndeosebi pentru povestiri, ea a debutat anul trecut cu Brute, despre care The Observer scrie că este „O poveste extravagantă din Florida cu elemente de realism magic, o reinterpretare a Sinuciderii fecioarelor în stilul lui Lynch. Tate surprinde cu acuitate vulnerabilitatea adolescenței feminine, crizele care o însoțesc și ce înseamnă «să te naști din furie».”
Britney, Mia, Leila, Sammy, Hazel, Jude, Christian, Isabel, Jody, orbitele tuturor se intersectează și toate gravitează una în jurul alteia în Falls Landing, Florida, în preajma unui lac din care se spune că din când în când răsare un monstru asemănător cu mult mai celebrul său frățior din Loch Ness și pe care nu ți-ai dori să-l întâlnești. Lacul pare să fie un loc care înspăimântă și atrage deopotrivă, întrucât se zice că-n el se deversează deșeuri nocive, și cine știe ce se ascunde prin adâncurile lui, ce stă la pândă, gata să înșface pe oricine mult prea temerar – sau prea nebun – îndrăznește să se aventureze în apele sale.
Dar cum la vârsta de treisprezece te socotești invincibil și ești sigur că ție nu are ce rău să ți se întâmple, provocarea supremă e la doar un fir de păr distanță să le pună viețile în pericol acelora suficient de duși cu pluta să-i răspundă. Și cine ar putea fi tras la răspundere când mamele beau toată ziua cafele și așteaptă să se facă destul de târziu pentru a începe să bea vin, iar copiii lor hălăduiesc pe-afară, pierd ore întregi la piscină, se suie pe garduri, urmăresc ce aventuri se petrec printre ruine și așteaptă să se întâmple ceva notabil, să se sinucidă tatăl uneia dintre ele, de pildă, și să urmărească toți, transfigurați, întrucât cruzimea este de fapt și curiozitatea morbidă sunt lucruri perfect normale la o asemenea vârstă, sunt de la sine înțelese, cum se lățește balta de sânge în jurul lui. Practic însă, cu toții fac aproape tot ce făceam și noi când eram de vârsta lor, cu bune și cu rele, pe vremea când nu stăteam lipiți de telefoane și alte ecrane și nu așteptam cu mare nerăbdare weekendul să mergem la o sesiune de shopping la mall.
Pare că în povestea asta cu accente horror și suprarealiste nu se întâmplă mare lucru. Povestea se învârte în jurul dispariției lui Sammy, fiica pastorului, îndrăgostită de Eddie, motiv pentru care o invidiază toate fetele, uluite și șocate că tocmai cu ea s-a combinat idolul lor, astfel încât e bârfită și pizmuită de toată lumea. Ce bine că dispare, așadar, nu? Unde-ar putea fi? A înghițit monstrul care pândește în lac? A răpit-o un maniac? A dispărut dincolo de gard? Ce s-ar fi putut întâmpla cu tânăra și de ce viețile tuturor par a fi atât de rău date peste cap chiar și peste ani și ani?
Povestea este spusă la plural de către niște fete, nu-ți dai seama care anume, se folosește un pronume evaziv, noi, fără să-ți dai seama care sunt de fapt naratoarele. Povestea din trecut, cea în timpul căreia dispare Sammy. Dar ea este întreruptă când și când de episoade din prezent, în care o seamă de personaje au ajuns la maturitate, și-au găsit servicii prost plătite, motiv de frustrări permanente, au copii și duc o viață plină de greutăți – adică le-a lovit viața, dacă pot să mă exprim așa. Viața de adolescente și transformările prin care au trecut pe repede înainte atunci a lăsat urme adânci, de pe urma cărora nu și-a mai revenit niciuna. Nici Leila, nici Christian, cel indecis dacă e băiat sau fată, nici Isabel, nici Britney, nici Hazel, nici Leila.
„Brute ne zic mamele noastre când vor să ne facă să ne simțim prost. Așa le zic ele bărbaților care nu le plac, cum ar fi tații noștri.
Ne-au zis brute și când am provocat-o pe Hazel să sară din banian în partea mai puțin adâncă a piscinei. Și-a rupt piciorul și credem că e cel care-i mai scurt decât celălalt. Cel care, în fotografii, o face să se lase în jos.
Ne-au zis brute și când i-am spus lui Christian să nu se teamă să poarte fusta lui Britney la școală, în clasa a șasea, și niște băieți de liceu l-au băgat în tomberon.
Și tot brute ne-au zis când am spart oglinda din baie ca s-o speriem pe Leila, după ce l-am invocat pe diavol de trei ori și ne-am prefăcut posedate.
Ne-au zis brute de fiecare dată când ne-au descoperit dând foc mușuroaielor de furnici la locul de joacă, despre care juram că erau clădite din sângele tatălui lui Britney.
Ne-au zis brute când dădeam jos puii de pasăre dintre crengile banianului direct în labele pisicilor vagaboande. Nu voiam să auzim puii chemând mame pe care pisicile ni le aduseseră deja în chip de daruri, moarte…” (p. 129-130)
