Autor: Nic Popescu
Titlu: Eu, două femei și niciun câine (2024)
Editură: Editura pentru Artă și Literatură
Colecție: Violet
Redactor: Cristina Teodorescu
Nr. pagini: 340
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 48 lei
Nota Goodreads: 4,55 (21 note)
Descrierea editurii: „Vic Șendroiu e prizonierul unei căsnicii în care nu se mai simte fericit. Nici măcar nu știe dacă a fost vreodată. Soția sa, Otilia, este dedicată trup și suflet treburilor casnice, copilului, muncii ei, părinților, dar Victor vrea mai mult de-atât. Captiv în această căsnicie fisurată de rutină, sapiosexualul Victor vrea să găsească o femeie inteligentă și sexy, cu care să rezoneze la nivel neuronal și sexual. “Vreau să găsesc femeia cu care să mă simt liber” îi spune prietenului cel mai bun, Costy. La sfatul acestuia, Victor intră pe un site de “academic dating”, unde este atras instantaneu de anunțul al unei femei: “grasă și proastă, posed vagin scurt”. Această femeie este Dariana. Este și ea sapiosexuală și, în scurt timp, îi “schimbă direcția” vieții lui Victor. Vor fi patru ani de călătorii, muzică, poezie, cărți și împlinire fizică la superlativ între Dariana și Victor. Dar Victor este lipsit de hotărâre, comod și dominat de frica de schimbare. Mai e și bolnav de diabet. În plus, Victor poartă în suflet, și nu doar acolo, o greșeală a adolescenței cu care va fi pus față în față după douăzeci și doi de ani. Dariana nu mai vrea să fie pe locul al doilea în viața lui Victor. Ea divorțează de soțul ei, și îi dă un ultimatum lui Victor pentru a alege între ea și Otilia. În același timp, Otilia află despre relația dintre Dariana și Victor. În confruntarea finală Victor – Dariana – Otilia, Victor are un curaj nebun, se desparte de ambele femei. Iar la final…da, finalul oferă o întorsătură de situație demnă de un thriller.”
A venit rândul unui roman de debut. O poveste despre criza bărbatului de vârstă mijlocie, dar care se citește totodată și ca o dramă de familie, o comedie tragică sau chiar un thriller cu urmăriri, sabotaje și chiar împușcături. Autorul? Nicolae „Nic” Popescu, pe care îl cunoșteam, amator fiind și eu de tenis (de privit, nu de jucat, n-am avut ocazia să încerc vreodată), de pe Facebook, unde îi citeam excelentele analize și inspiratele pronosticuri legate de partide de tenis extrem de interesante din circuitul profesionist mondial, atât feminin, cât și masculin.
Nu mică mi-a fost mirarea când, înainte de Bookfest 2024, loc de întâlnire și de cunoscut autori noi și interesanți, de participare la discuții și de schimbat câteva cuvinte cu viitori clasici (sic!), pe când urmăream copertele pentru deja clasica rubrică de vineri cu apariții editorial noi sau viitoare, am observat o copertă din Colecția Violet care chiar te atrage (nu că celelalte nu ar atrage și ele, un lucru e sigur la această editură: copertele sunt excelente și își fac treaba pentru care sunt menite – să fie un ambalaj plăcut și atrăgător pentru un conținut pe care să îl sprijine și să îl ajute să se vândă mai bine): pare un roman detectivistic cu femei fatale. Ei bine, e și nu e. Iar la Bookfest, când am mers la standul Editurii pentru Artă și Literatură ca să cumpăr cel mai recent roman (la acel moment) al Alexandrei Niculescu, am dat nas în nas cu domnul Nic Popescu, cel care m-a și convins (nici nu i-a luat mult, recunosc, căci nici eu nu am putut rezista tentației) să cumpăr și romanul lui de debut.
Un roman alert, cu scene ce se succed cu rapiditatea unui thriller care te ține cu sufletul la gură, cu momente extrem de comice, de un comic absurd chiar, dar care alternează cu cele dramatice, pline de tensiune, de încordare, de tristețe pentru vieți irosite, pentru incapacitatea de comunicare într-un cuplu care creează fisuri, apoi adevărate prăpăstii pe măsură ce momentele în care partenerii nu mai comunică, nu mai reușesc (sau nu mai încearcă) să se regăsească unul pe altul, să redescopere un numitor comun, un țel comun, în pofida unui copil care i-ar putea ține aproape unul de altul și care are și el la rândul său nevoie de atenție. O tară cu care societatea noastră cred că se confruntă de multă vreme încoace și care are la origini nu încăpățânarea sau ambiția, ci pur și simplu nevoia de supraviețuire de zi cu zi.
De ce spun asta? De pildă, ce-l împinge pe Vic, personajul principal al poveștii imaginate de Nic, care din anumite puncte de vedere pare un alter-ego al autorului (ups! sper să nu m-audă), în brațele altei femei? Ce-l determină să încerce să caute o schimbare? De ce se simte el neîmplinit în viața de familie, alături de o femeie muncitoare, credincioasă, (încă) atrăgătoare și, mai cu seamă, nu doar mama copilului său, ci și cea care i-a stat alături vreme de aproape douăzeci de ani, la bine și la greu, dar mai ales la greu, salvându-i chiar și viața după ce începe toată tărășenia cu aventura lui Vic Sapiosexualul alături de Dariana?
Numai nevoia de aventură? Sau mai e ceva în plus? Ceva, după cum se mărturisește în scenele finale, gen: Vic, viața m-a făcut așa, educația primită de la părinți m-a făcut așa, să vă pun pe voi, pe tine, soțul meu, și pe fiul nostru mai presus de nevoile mele, să vă slujesc, să vă fac de mâncare, să spăl, să calc, să fac curățenie, și toate astea după ce muncesc și ca roaba la un loc de muncă plictisitor și deloc dătător de satisfacții. Când să mai am timp, Vic, și de dragostea noastră, de pasiune, de momente tandre cu tine, când tu ești preocupat doar de tine însuți și să-ți satisfaci nevoile elementare, iar munca de la serviciu și de acasă, plus doi hăndrălăi de îngrijit îmi consumă toată energia?
Iar Vic, de colo, „mie îmi place poezia, îmi doresc pasiune, să am pe cineva cu care să fac schimb de versuri, care să mă înțeleagă și să gândească la fel ca mine. Nu sunt bogat, am diabet, știu să joc tenis, am un copil care mâine-poimâine dă BAC-ul, dar îmi doresc o femeie focoasă și inteligentă și plină de pasiune, lângă care să mă simt împlinit. Și pe care să o ajut și eu la rândul meu să se simtă împlinită.” Persoana aceea este Dariana? Probabil. Cea urmărită de un maniac, angrenată într-o căsătorie de convenție, alături de un soț-marionetă și un copil care are nevoie și de mamă, nu doar de tată, ca să crească întreg la minte? Da, acea Dariana. Alături de care Vic își va regăsi (sau nu) vechiul sine, cel plin de pasiune și fervoare, de energie clocotitoare. Dar după o suită de aventuri de-a dreptul incredibile.
O poveste plină de acțiune, cu personaje bine aduse din condei, cu situații care mai de care mai hilare și mai absurde, unele pe care nu le-ai crede nici în ruptul capului, dar până la urmă cred că nici n-a fost intenția autorului să scrie un roman în întregime realist – prea se potrivesc niște lucruri, prea pare forțată nota pe alocuri -, deși este puternic ancorat în realitatea cotidiană nu doar românească, întrucât, până la urmă, modelul de familie alcătuit din Vic, Otilia și fiul lor l-am putea întâlni în orice colț al lumii, doar există milioane de familie în situația lor. Ceva-ul în plus ar fi triunghiul amoros (sau cele două triunghiuri amoroase, că doar plătitul cu aceeași monedă se înțelege de la sine și pică exact la țanc), și poate și prietenul cel săritor, care să completeze această poveste și amuzantă, dar și tristă totodată.
„Am mers pe stradă înfășurat în geaca neagră, largă, cu mâneca stângă goală, cu fața blocată într-o grimasă de dezgust și durere pe care nu mi-o puteam șterge. Sunt atâția oameni amărâți în țara asta. Dacă n-au bani, ei cum au parte de o asistență medicală corectă? Chiar totul e legat de bani în România asta? Dacă n-ai să dai, mori ca un câine-n drum?
Mi-a venit în cap, pentru câteva clipe, porcul care-mi pusese mâna-n ghips. Mi l-am imaginat, cu țeasta crăpată, pe biroul lui, lângă câteva felii de parizer asaltate de muște. Nu m-a liniștit deloc imaginea asta. Ofticat pe mine și pe toți din jur, am tras o flegmă de golan, plină de venin, pe un Merțan de fițe ce mi-a ieșit în cale. Sufletul mi-era mai negru decât geaca. Am ajuns foarte cătrănit acasă.” (p. 175)
