Autor: Piergiorgio Pulixi
Titlu: Librăria Les Chats Noirs (2026)
Titlu original: La libreria dei gatti neri (2023)
Serie: Les Chats Noirs I
Editură: Corint Fiction
Traducător: Cristina Gogianu
Redactor: Mihaela Sofonea
Coperta: Dan Mihalache
Nr. pagini: 256
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 3,89 (4 912 note)
Un noir care și-a schimbat haina
Descrierea editurii: „De câțiva ani, Marzio Montecristo deschisese în centrul orașului Cagliari o librărie specializată în romane polițiste: Les Chats Noirs, al cărei nume omagia cele două pisici negre – Miss Marple și Poirot –, care își găsiseră culcuș acolo. Librăria avea și un club de lectură, „Detectivii de marți”, alcătuit din cititori experți în literatura polițistă. La clubul acesta sosește detectiva Angela Dimase, pentru a solicita colaborarea la o anchetă care-i răpește somnul, urmărind să descopere identitatea „asasinului cu clepsidră”. Vor reuși oare „detectivii de marți” să-i dea de cap acestui caz, pe cât de încurcat, pe atât de șocant, și să ajute astfel poliția să-l oprească pe nemilosul ucigaș? Pulixi semnează un roman polițist plin de suspans și ironie, care vorbește, în primul rând, despre cărți și aduce un omagiu clasicilor genului mystery, făcându-i pe cititori părtași la poveste.”
Piergiorgio Pulixi e unul dintre cei mai apreciați scriitori italieni de noir și thriller din generația sa – câștigătorul Premiului Scerbanenco în 2019 și autorul unor romane întunecate și tensionate precum L’isola delle anime sau Un colpo al cuore. Tocmai de aceea, Librăria Les Chats Noirs, apărut în ianuarie 2023 la Editura Marsilio în colecția Lucciole (iar la noi anul acesta, în imprintul Corint Fiction), a surprins destul de multă lume. Pulixi a declarat că romanul a răspuns unei nevoi personale de-a le oferi cititorilor ceva diferit – o schimbare de registru, o aventură mai luminoasă, mai ironică, fără să renunțe la substanță. Inspirația vine, destul de firesc, din marea iubire a autorului pentru literatura polițistă clasică, în special pentru Agatha Christie, a cărei umbră bântuie cartea de la titlu până la ultima pagină. Pulixi este originar din Cagliari, iar faptul că a ales tocmai capitala Sardiniei ca scenă a acțiunii nu e lipsit de sens: este un omagiu adus locurilor copilăriei, dar și o dovadă că un cozy mystery poate funcționa la fel de bine sub soarele mediteranean ca în ceața unui sătuc englezesc.
Marzio Montecristo are 39 de ani, o librărie independentă în centrul orașului Cagliari specializată exclusiv în romane polițiste – Les Chats Noirs – și un caracter îngrozitor. Nu e genul de librar care te întâmpină cu un zâmbet și-ți recomandă călduros titluri. E genul care te trimite la plimbare dacă îi pui o întrebare pe care el o consideră stupidă, ceea ce înseamnă cam orice întrebare. Librăria e salvată de Patricia, colaboratoarea sa tânără de origine eritreeană, singura care reușește să gestioneze ieșirile lui Marzio înainte ca vreun client să depună plângere. Pe lângă cele două personaje umane, mai există doi chiriași cu totul neinvitați: două pisici negre care s-au instalat într-o zi în librărie și pur și simplu nu au mai plecat, botezate de Marzio cu numele de Miss Marple și Poirot. Librăria găzduiește și un club de lectură – „Detectivii de marți” –, un grup de pasionați de romane mystery și crime care se adună săptămânal să dezbată cărți polițiste. Cazul care pune în mișcare întreaga mașinărie narativă e unul dintre cele mai tulburătoare premise posibile: un ucigaș cu identitate necunoscută se prezintă la ușa unei familii, îi imobilizează pe cei doi soți și pe copilul lor și îl pune pe tatăl familiei în fața unei alegeri imposibile – să decidă în șaizeci de secunde cine moare, soția sau fiul. Criminalul, supranumit „ucigașul cu clepsidră” pentru că lasă mereu una la locul faptei, devine rapid subiect de anchetă pentru inspectoarea adjunctă Angela Dimase, care, știind de colaborarea anterioară a grupului cu poliția, le cere din nou ajutorul „Detectivilor de marți”.
Subgenul cozy mystery – sau cozy crime – nu e o invenție recentă, chiar dacă BookTokul l-a adus din nou în atenția publicului larg în ultimii ani. Esența e simplă: un detectiv amator (nu un polițist de carieră), o comunitate restrânsă și recognoscibilă, umor, o atmosferă mai degrabă caldă decât apăsătoare și o crimă care nu împroașcă cu sânge pe fiecare pagină. Agatha Christie e mama-fondatoare necontestată a genului. În varianta anglo-saxonă modernă, seria Agatha Raisin a lui M.C. Beaton sau Clubul crimelor de joi al lui Richard Osman (căruia denumirea clubului fondat de Montecristo îi aduce un frumos omagiu) continuă tradiția cu brio. Comparația cu Reguli pentru crima perfectă a lui Peter Swanson este și ea validă, mai ales prin elementul librarului pasionat de crime fictive care ajunge să „umble” printre crime reale. Italia a recuperat relativ târziu acest teren: Alessia Gazzola e cu adevărat numele de referință în cozy crime autohton, cu seria dedicată personajului Alice Allevi, care a și ajuns pe micul ecran. Chiara Moscardelli sau Margherita Oggero au contribuit și ele la conturarea unui cozy italian distinctiv – mai savuros, mai ancorat în viața de zi cu zi italiană, mai puțin rural și mai urban decât omologul britanic. Pulixi vine să completeze acest tablou cu ceva propriu: un cozy care are nervul noirului sardinian, ascuns sub o mantie de ironie și lecturi la lumina becului.
Marzio Montecristo e genulde personaj cu care nu vrei să te întâlnești în viața reală, dar de care nu te mai poți desprinde. Numele lui e în sine o referință – nu Contele de Monte-Cristo al lui Dumas, ci un om care și-a construit propria insulă din cărți și refuză să se lase invadat. Fostul profesor de matematică a transformat precizia și logica în instrumente de citire a crimelor literare, iar asta îl face, paradoxal, extrem de eficient și ca investigator real. Tensiunea dintre el și Patricia e una dintre relațiile cele mai bine conturate ale cărții – ea e omul fără de care totul s-ar prăbuși, dar pe care el nu îl recunoaște decât indirect, aproape niciodată cu cuvinte clare. Angela Dimase, inspectoare de poliție, funcționează ca o punte între lumea ordinii instituționale și haosul creativ al clubului: ea știe că are nevoie de ei, deși asta o costă în termeni de orgoliu profesional. Membrii „Detectivilor de marți” formează un mozaic de tipologii – fiecare cu lecturile lui de referință, cu obsesiile lui de gen, cu modul propriu de a citi o crimă. Împreună, ei reprezintă ceva mai mult decât un grup pasionați de un hobby: sunt o mică comunitate construită în jurul singurătății împărtășite, legată de cărți în locul unde altădată se legau de parohie sau de cartier.
Relația dintre Marzio și cele două pisici e, poate fără o intenție demonstrativă, coloana vertebrală emoțională a cărții. Marzio nu e un om al afecțiunii vizibile. Nu îmbrățișează, nu felicită, nu e genul care să spună că îi e dor de cineva. Dar pisicile i-au intrat în librărie și în viață fără să-i ceară permisiunea, exact cum fac pisicile, iar el le-a tolerat, apoi le-a botezat cu cele mai mari nume pe care le știa – Miss Marple și Poirot. Acesta e gestul lui de dragoste, cel mai direct pe care-l poate face. Pe parcursul cărții, cele două feline funcționează ca un fel de barometru al stării lui interioare și, uneori, ca element comic perfect plasat. Pulixi nu abuzează de acest filon – pisicile nu rezolvă crime, nu au intuiții supranaturale, nu sunt personaje-trucuri. Sunt pur și simplu acolo, negre și tăcute, ca dovadă că până și cel mai impenetrabil om poate fi câștigat de o creatură care nu încearcă să îl schimbe.
Librăria Les Chats Noirs e o carte care se citește cu o plăcere autentică. Ritmul e bun, dialogurile au nerv, umorul nu alunecă în farsa ieftină, iar cazul în sine – cu ucigașul cu clepsidra și premisa morală aproape insuportabilă – e suficient de întunecat pentru a nu părea un exercițiu decorativ. Cel mai mare merit al lui Pulixi e că a știut să dozeze: destul noir pentru a nu deveni banal și suficientă ironie pentru a nu deveni greu de înghițit. Clubul de lectură ca instrument de investigație e o idee care merită dezvoltată – ideea că ani de citit crime fictive îți antrenează o anumită logică analitică are ceva seducător în ea, chiar dacă în această carte funcționează mai mult ca premisă decât ca motor real al narațiunii. Iar sfârșitul lasă ușa deschisă – Marzio e acolo, în spatele tejghelei, și pare să aștepte. Pulixi s-a întors deja cu un al doilea volum din această serie, Se i gatti potessero parlare, semn că librăria din Cagliari mai are multe povești de spus. E o serie care merită urmărită – nu pentru că reinventează genul, ci pentru că-l practică cu onestitate, cu o căldură reținută și cu respectul cuvenit față de cititorii care știu să recunoască o crimă bine pusă la cale.
„Cazurile cele mai grele sunt întotdeauna cele mai banale. Se arată dificile numai pentru că anchetatorul încarcă delictul cu o complexitate care e doar aparentă, rodul prejudecăților sale, și astfel se condamnă singur să caute un răspuns acolo unde nu trebuie Dar, în realitate, totul este extrem de simplu și răspunsul e acolo unde te aștepți mai puțin, ascuns vederii sub un văl de banalitate. Întocmai precum în Scrisoarea furată de Poe.”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Librăria Les Chats Noirs de Piergiorgio Pulixi. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:
