Premii: ALA Alex Award 2015, 本屋大賞 2009
Nominalizări: Shirley Jackson Award Nominee for Novel 2014, Strand Critics Award Nominee for Best First Novel 2014
Nota Goodreads: 4,02 (36 416 note)
Descrierea editurii: „ELEVII EI I-AU UCIS FIICA. ACUM, MAMA SE RĂZBUNĂ. După ce rupe logodna în urma unei revelații tragice, Yūko Moriguchi nu mai trăiește decât pentru unica ei fiică, Manami, în vârstă de patru ani. Acum, în urma unui accident petrecut la școala gimnazială la care predă, Yūko renunță la profesorat și își înaintează demisia. Dar mai întâi de toate, ea are o ultimă lecție de predat. Povestea pe care le-o spune elevilor e una menită să anuleze tot ceea ce au știut ei vreodată despre doi dintre colegii lor, potențând scenariul unei răzbunări diabolice. Construit cu ajutorul mai multor voci narative și abundând în răsturnări de situație cu totul imprevizibile, romanul Confesiuni sondează limitele pedepsei, disperării și iubirii tragice, culminând într-o confruntare pe viață și pe moarte între profesor și elev, care pune în pericol întreaga școală. Percepția cititorilor asupra unei săli de clasă nu va mai fi niciodată aceeași.”
Carte citită în avanpremieră.
Data oficială a apariției: 5.10.2023
Dacă în urmă cu câteva zile doar aminteam de problemele unei societăți extrem de bine dezvoltate, cum că ele nu ar mai fi neapărat de ordin financiar, ci de ordin psihologic din pricina unui stres continuu provocat de… prea multă muncă, o noțiune care parcă începe să se insinueze încet-încet și în viața noastră, iată că astăzi a venit în sfârșit momentul să și dezvolt ideea. Iar ocazia este prilejuită de apariția unui thriller terifiant pe care l-am primit în avanpremieră de la Editura Litera și pe care am avut curiozitatea să-l încep imediat ce l-am primit, practic chiar în aceeași zi. Anumite evenimente însă au amânat scrierea acestor rânduri, dar țin doar să vă mai spun că romanul va apărea pe 5 octombrie și că este o lectură de neratat.
Kanae Minato, despre care nu auzisem nimic până la excelentul Confesiuni, scrie o poveste care pare să aibă în centru răzbunarea. E drept, răzbunarea joacă un rol extrem de important în poveștile tuturor protagoniștilor și ocupă un loc central în povestea de ansamblu, însă avem de-a face cu mult mai mult de-atât: cu drame de adolescenți sau ale unor copii care abia acum încep să pășească pe terenul fragil și alunecos al adolescenței, cu oameni care au rămas fără nimic, cu oameni care s-au străduit să-și crească într-un fel copiii și au eșuat în mod lamentabil, cu copii cărora de bine ce le-a fost au luat-o razna, cu copii cărora nu le-a fost prea bine în copilărie și din acest motiv ceva s-a frânt în mintea lor, cu copii care vor mai multă atenție și comit acte atroce pentru a atrage în sfârșit atenția asupra lor, nu contează ce fel de atenție primesc, numai să primească, sau cu copii care cred că înțeleg dramele celorlalți și-și dau silința să li le aline așa cum se pricep ei.
Și mai avem de-a face și cu adulți cinici sau sfâșiați de durere, care ajung la rândul lor să comită acte atroce, deși în sinea lor știu foarte bine că nu fac decât să perpetueze răul, că răul care le-a fost provocat nu li-l va aduce înapoi pe cel pe care l-au pierdut. Un astfel de exemplu este profesoara Yūko Moriguchi, care predă la o școală gimnazială și care, înainte de a se retrage din postul de profesoară și, se pare, din viețile celorlalți, începe să le spună elevilor săi (sau, mai degrabă, viitorilor foști elevi) o poveste tragică. Strecurând mici indicii despre trauma pe care a suferit-o nu de mult, domnișoara Moriguchi, care a refuzat să se mărite cu domnul cu care a făcut o fiică, pe Manami, întrucât acesta era bolnav de SIDA, le dezvăluie elevilor săi povestea oribilă a uciderii fiicei sale de numai patru ani, Manami, de către doi elevi din clasa ei. Motivul? Teribilismul? Răzbunarea? Dacă răzbunare, atunci pentru ce? Pedeapsa? Pedeapsa zace în cutiile cu lapte care le-au fost servite zilnic acestor elevi printr-o campanie organizată de Ministerul educației din Japonia. În ce constă ea?
Trecem apoi la cea de-a doua poveste, povestea unei fete din clasa domnișoarei Moriguchi, șefa clasei, îndrăgostită în secret de unul dintre cei doi băieți care au ucis-o pe fetița profesoarei lor. Dar ce s-a întâmplat de fapt acolo, cu fetița? Inițial, s-a crezut că e vorba de un înec accidental în piscina școlii, când fetița, pe care profesoara o creștea singură și o aducea uneori la școală la ea până își termina orele, mersese să-i dea să mănânce unui câine legat la o casă din apropiere. Ghinionul ei însă că acest lucru era cunoscut de doi dintre elevi. Care, aflăm din povestea șefei clasei, Mizuki Kitahara, vor deveni victimele elevilor din clasă după ce aceștia au stat să asculte povestea profesoarei care în fapt a dorit să le dea o lecție celor doi copii suficienți de cruzi și de cinici să îi ucidă fetița.
Ajungem și la cei doi elevi ucigași, dar și la mama unuia dintre ei și apoi la sora celuilalt, completând puzzle-ul adevăratelor orori ce s-au înlănțuit înainte și după uciderea micuței Manami, aflând tot mai multe detalii din punctele de vedere ale celorlalți protagoniști, așezând piesele la locul lor și făcându-ne o oarecare idee despre dimensiunea dezastrului care pândește, cum spuneam la început, o societate extrem de bine dezvoltată și a unui sistem de educație admirat în toată lumea, dar care, combinat cu o educație precară primită acasă, rămasă poate nu doar din deceniile și secolele de forțare a copiilor și adolescenților de a munci mai mult, de a se strădui mai mult, până la epuizare, dar și din dorința de a da bine față de ceilalți, de a-ți face un nume, de a răzbi, prin intermediul acestei ingenioase metode de-a spune povestea alternativ, din punctul de vedere al mai multor personaje (precum în Rashomon, Vantage Point sau The Usual Suspects, printre altele), căpătând tot mai multe informații pe măsură ce fiecare își deapănă propria poveste și contribuie la cea de ansamblu. Verdict: terifiantă, crudă și înduioșătoare, dar mai ales cu un final extrem de satisfăcător.
„La scurt timp după aceea, un profesor de la vechiul ei laboratorul de cercetare a venit s-o convingă să se întoarcă la universitate. Le-am auzit conversația din camera alăturată și îmi amintesc că eram atât de fericit că venise cineva care o înțelegea și o prețuia pe mama, încât n-am fost deosebit de îngrijorat că avea să plece.
Dar ea l-a refuzat. A spus că ar fi mers dacă era singură, dar că acum era mamă și că nu-și putea abandona copilul ca să se întoarcă în cercetare.
A fost un șoc să-mi dau seama că eu eram motivul refuzului ei. O trăgeam în jos. Nu doar că eram un copil fără valoare, dar îi și refuzam afirmarea propriei valori tocmai persoanei pe care o iubeam cel mai mult.
Atunci când oamenii vorbesc despre <<regrete care te copleșesc>>, o astfel de expresie e, de obicei, doar o figură de stil, dar cred că mama mea exact asta a trăit. Toate sentimentele pe care și le reprimase au ieșit la suprafață și s-au îndreptat împotriva mea.
– Dacă nu erai tu…! îmi spunea în momentul în care începea să mă bată, lucru care se întâmpla aproape în fiecare zi.
Nici nu prea avea nevoie de vreo scuză – nu-mi mâncasem toate legumele, greșisem o problemă la o lucrare de control, trântisem ușa… În cele din urmă, simpla mea existență i-a devenit insuportabilă. Dar de fiecare dată când mă lovea, simțeam că un gol se deschidea din ce în ce mai tare înlăuntrul meu.” (p. 254-255)