Descrierea editurii: „O reuniune de douăzeci de ani de la terminarea liceului este punctul de pornire al unui șir de evenimente, reașezări interioare și descoperiri de sine în care, probabil, mulți dintre noi se vor regăsi. Tăceri vinovate care acoperă traume, căsnicii cu nefericirile ascunse de ochii lumii, iluzii de care se agață personajele din teama de a înfrunta adevărul, caruseluri de emoții care ajung să genereze frustrări și să le perpetueze. În romanul său de debut, Nu-i ușor să fugi de fericire, Laura Frunză reușește să-și captiveze cititorul mai ales prin protagoniștii săi cu care este ușor de empatizat. Ileana este o fotografă de renume internațional, frământată de nesiguranțe pe care le maschează sub o aparență de femeie dezinhibată și liberă. Puterea ei stă în lipsa rădăcinilor și a oricăror legături afective profunde. Dar reapariția în viața ei a lui Bogdan, fostul coleg de liceu, dezvăluie faptul că aceasta nu este de fapt o putere, ci mai degrabă o slăbiciune. De cealaltă parte, Bogdan este un polițist ușor atipic, care se străduiește să-și crească singur cele două fetițe și care, bazându-se mai mult pe intuiție și pe perseverență, reușește să forțeze granițele strâmte ale fricii de viață a Ilenei.”
Cartea nr. 98/2023. Am ales să precizez asta deoarece voiam să spun de fapt că o carte atât de deosebită, de frumoasă, ar fi meritat o cifră rotundă, 100, să zicem. Debutul în volum al Laurei Frunză reprezintă nu doar o poveste romantică surprinzător de profundă și de antrenantă, ci totodată și o lectură deloc facilă dacă începi să diseci pe îndelete traumele care au croit aceste personaje ce populează povestea și le-au trasat destinele în așa fel încât două suflete complet diferite, două firi pe deplin opuse să simtă că până la urmă nu doar că merită și ele să iubească și să fie iubite, ci și că, pentru a-și găsi izbăvirea și fericirea, mai întâi trebuie să învețe, să accepte că au nevoie de ajutor și, mai ales, să primească acel ajutor.
Se dau doi copii traumatizați încă din copilărie. Unul, ea, Ileana Damaschin, acum fotografă de renume internațional și nomadă, ajunsă la aproape patruzeci de ani, a fost abandonată de mică. De ambii părinți. Tatăl ei, care muncea la Institut, a fugit cu o laborantă mai tânără exact în ziua în care s-a născut Ileana, o formă de dublu abandon și elementul declanșator al unuia dintre cele mai triste destine pe care le-am întâlnit vreodată în literatură. Ce a urmat? Credeți că mama ei și-a revărsat toată dragostea asupra pruncului nevinovat? Că a muncit din greu și a protejat-o și apărat-o pe fetiță? Că s-a luptat cu Regimul? Că a devenit mamă-eroină pentru Ileana și cei trei frați mai mari ai ei? Nicidecum. Piatra aia lipsită de inimă care nici nu se poate numi mamă și-a revărsat toată furia, toată frustrarea, toată neputința și nemernicia asupra unui suflet nevinovat, fără să o maltrateze direct pe biata fetiță, dar abandonând-o sistematic, trimițând-o la oribilele creșe săptămânale de pe timpul comunismului/socialismului, unde copiii erau lăsați de către părinți, prea ocupați ca să-i crească, lunea și mai erau luați abia sâmbăta. Iar sărmanii copii rămâneau să urle de dor și jale pentru că erau abandonați acolo.
În ce s-a transformat Ileana? Mai ales că nici frații ei nu erau uși de biserică, iar când putea rămâne acasă era respinsă de către toți? Într-un copil temător, plin de frustrare și de frica de-a fi abandonat din nou și nou. E teama aia de care au acum parte, prin extensie, alți copii, cei ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate și care nici nu știu dacă, atunci când aceștia se întorc în vacanțe sau concedii, se întorc de tot sau îi vor abandona încă o dată. E teama aia care distruge spiritul unui copil, îi frânge aripile, îi înăbușă orice urmă de speranță și-l face să se retragă într-o carapace dură și să devină o Ileana Damaschin: rece, dură, distantă, incapabilă sau forțându-se să nu iubească și să se lase iubită, mereu pe fugă, fugă de statornicie, de siguranță, de stabilitate, de atracția față de o persoană, teama de a-și întemeia o familie, pentru că, nu-i așa, în viziunea unui biet copil bătut pentru că plângea și cerșea afecțiune, el este de vină pentru ceea ce i se întâmplă pentru că a făcut ceva greșit, n-a fost suficient de bun, nu s-a înălțat la înălțimea așteptărilor.
De cealaltă parte, Bogdan Ionescu, comisar-șef la Persoane Dispărute, este văduv cu două fete, una micuță, Irina, alta adolescentă, Maria, două fete cuminți și pline de respect care au cunoscut mult prea multă durere de la o vârstă la care ar fi avut cel mai mult nevoie de afecțiune, de sfaturi înțelepte, de un umăr pe care să plângă: cel al mamei. În urmă cu doi ani, mama lor s-a stins de o boală nemiloasă, lăsându-l pe săracul Bogdan să aibă grijă de fete așa cum s-o pricepe el. Nici Bogdan n-a fost ferit de durere în copilărie, cu un tată alcoolic și mereu irascibil, gata să-și ia la bătaie atât soția, cât și copilul nevinovat, așa încât Bogdan, om cu capul pe umeri, a devenit un bărbat plin de respect la adresa femeilor și și-a îndreptat frustrările către clădirea unui spirit demn și dârz, care nu se înfurie cu una, cu două. Din păcate însă, soarta i-a scos și lui în cale o femeie deloc potrivită pentru el și care nu l-a apreciat niciodată pentru ceea ce e el.
Ați zice că două firi atât de opuse, el, familist convins și încă îndurerat de pierderea soției, care n-a mai avut timp și chef să se apropie de altă femeie și care nu și-a înșelat niciodată soția, deși tentații și ocazii au fost destule, ea, Ileana, gata să aibă o aventură în orice colț al lumii o poartă meseria, pregătită să uite de durere și singurătate în brațele unui bărbat sau în prezența unei sticle de vin sau tărie, foști colegi de clasă ce se regăsesc la reuniunea de douăzeci de ani, nu au cum să se apropie. Dar scânteia dintre ei este vizibilă pentru toată lumea și se transformă într-o vâlvătaie.
Drumul până acolo este însă lung și plin de obstacole. Obstacole pe care o viață plină de griji de ambele părți le-a transformat în ceva aproape insurmontabil, de au ajuns bieții oameni să creadă că, în pofida tuturor nenorocirilor pe care soarta li le-a scos în calea, ei de fapt merită să fie pedepsiți astfel și că nu li se cuvine și lor măcar un dram de fericire. Dar, cum spune și măicuța de la mânăstirea unde se retrage uneori Ileana, Dumnezeu îți trimite uneori un cadou nesperat, chiar dacă tu consideri că nu-l meriți, că ai prea multe păcate la activ, însă El nu te întreabă dacă-l vrei sau nu. Și atunci trebuie să profiți de el, să îl primești, să îl accepți și să iubești la rândul tău. Dar, mai important, să te lași iubit.
Scris cu o dezinvoltură și o sinceritate remarcabile, romanul Laurei Frunză nici nu zici că e unul de debut. Curge atât de firesc, de fluid, personajele sunt atât de naturale, de bine construite, încât e imposibil să nu te regăsești în ele. Cel puțin eu, unul, am găsit câte puțin din toate. Cu bine și cu rele, fără verdicte, fără afirmații sus și tare, nuanțate, complexe, dar mai ales pline de onestitate și de pasiune, cele două personaje principale, Ileana și Bogdan, alături de o suită de personaje secundare, dar aproape la fel de importante, dublate de o poveste alertă, amplă și încărcată de dramă fac din acest roman unul dintre cele mai remarcabile debuturi din ultima vreme. Bravo, Laura!
– Nu suportam să stau printre oameni de ziua mea. Mă temeam că aș fi sfârșit prin a le striga tuturor: știți, e ziua mea azi! Și ar trebui să fiu eu în centrul atenției și răsfățată și admirată. Și să primesc cadouri și urări. Dar nu se întâmpla niciodată asta. În afară de Gabi și de Remus – asta, când își mai aducea aminte – nu-mi ura nimeni la mulți ani. Când eram mică, mama se prefăcea că e o zi ca oricare alta, iar la liceu, ea deja nu mai era acolo. Nu mi-am serbat niciodată ziua de naștere.
– Îmi pare rău, spuse el și se simțea sinceritatea din tonul lui. Știu că părerile de rău nu ajută, dar mie chiar îmi pare rău de fetița aia dinăuntrul tău care s-a simțit toată viața neiubită și neacceptată.”