Nota Goodreads: 3,60 (50 203 note)
Descrierea editurii: „Natsuki, o fată de unsprezece ani, nu-şi găseşte locul în propria familie. Părinţii o preferă pe sora ei cu doi ani mai mare, iar cel mai bun prieten al ei e un arici de pluş numit Piyyut. Acesta îi spune că a venit de pe planeta Popinpobopia cu misiunea specială de-a o ajuta să salveze Pământul. Într-o vară, când e în vacanţă împreună cu vărul ei Yuu la casa bunicilor din regiunea muntoasă Nagano, Natsuki ajunge la convingerea că este extraterestră, de vreme ce nu reuşeşte să-şi găsească locul în lume ca toţi ceilalţi. Peste ani, acum femeie adultă, trăind împreună cu soţul ei, dar fără a avea relaţii intime, Natsuki încă este bântuită de umbrele copilăriei şi decide să evadeze din „fabrica de copii” care e societatea. Ca şi în alte romane, Sayaka Murata explorează, în Pământeni, dinamica relaţiilor dintre oameni abuzaţi direct sau indirect, dintre indivizi siliţi de societate să-şi asume roluri pe care nu le aleg ei înşişi (căsătorie, sexualitate normativă, procreare, intrarea în câmpul muncii), dintre personaje care îşi apără, prin încălcarea tabuurilor, prin incest, prin asexualitate, nevoia de a decide singure în privinţa propriilor vieţi şi de a crea legături afective profunde şi liber alese.”
Dacă în romanul despre care v-am povestit data trecută aveam de-a face cu o familie disfuncțională în cadrul căreia stâlpul familiei este mama, iar copiii ajung cum ajung din cauza lipsurilor și a unei societăți incapabile să-și ajute cetățenii, în pofida strădaniilor extraordinare ale mamei de-a menține familia pe linia de plutire, iar rezultatul este că odrasla ei se transformă în ceea ce se transformă în principal din cauza lipsurilor, ei bine, iată că în romanul de astăzi avem de-a face cu o societate foarte bine dezvoltată, în cadrul căreia, cel puțin teoretic, felul în care ajung copiii nu depinde de bunăstarea materială, ci de educația și iubirea pe care o primesc din partea părinților.
Dar ce te faci când părinții sunt incapabili, ba, mai mult, sunt niște nemernici lipsiți de inimă care nu înțeleg și nici măcar nu încearcă să înțeleagă temerile, fricile, nedumeririle, întrebările pe care și le pun propriii copii atunci când ajung la o anumită vârstă. Iar rezultatul este unul cutremurător.
Natsuki are unsprezece ani și familia ei o respinge de parcă ar fi o paria, o ciumată, o ciudată care a aterizat din întâmplare în sânul ei și-și chinuie atât părinții, cât și sora mai mare cu doi ani prin însăși existența ei. Tot ce face ea, în opinia lor, este nepotrivit, anapoda, greșit. Mama ei… nu știu cum să vă spun, dar sunt niște pagini care ar umple de revoltă chiar și un cititor care nu are de gând să facă la rândul său copii. Adică sunt niște pasaje în acest volum în care-ți vine pur și simplu să intri în poveste și să o sugrumi pe mama lui Natsuki. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un personaj atât de lipsit de inimă, de incapabil să exprime vreo formă de afecțiune cât de mică nu față de un străin, de cineva aflat în suferință, ci de propriul copil. O înjură, o respinge, o face să se simtă inutilă, o umilește, o gonește, o bate pe Natsuki, până când biata fată, pentru care noțiunea de stimă de sine a fost distrusă sistematic de monstrul care-și spune mamă, ajunge la concluzia că așa și este în realitate: o neadaptată și o inutilă.
Ba, mai mult, că de fapt ariciul ei de pluș, pe nume Piyyut, prietenul ei cel mai bun și singurul care o înțelege, este un extraterestru venit pe Pământ de pe planeta Popinpobopia cu misiunea specială de-a o ajuta pe Natsuki să salveze Terra. Toate rele și urâte, nu bune și frumoase, cum te-ai aștepta de la una dintre cele mai dezvoltate țări din lume (poate că e și asta o problemă, prea mulți bani sau lipsa unor nesiguranțe materiale îi determină pe oameni să-și pună alte probleme, să se îndepărteze de cei apropiați, să ia totul de-a gata?), până într-o vară, când Natsuki merge împreună cu familia sa acasă la părinții tatălui ei unde își întâlnește vărul, pe Yuu, de-o seamă cu ea, a cărui poveste tragică se aseamănă întrucâtva cu-a ei după ce mama acestuia începe să-l privească și să-l considere… ei bine, să zicem că Yuu este deja pregătit să întâmpine dorințele lui Natsuki, cea care vede în el un potențial prieten și un eventual confident căruia să-i mărturisească faptul că și ea, la fel ca și ariciul de pluș Piyyut, sunt extratereștri.
Și cei doi copii se hotărăsc să treacă la fapte. Numai că sunt descoperiți. Și se dezlănțuie haosul. Cei doi sunt despărțiți. Dar se regăsesc după ani și ani, când Natsuki a fost în cele din urmă obligată să se conformeze normelor unei societăți care, în opinia ei, le consideră pe femei simple mașinării de fabricat progenituri care să ajute societatea umană să meargă înainte, numai că are marele noroc de-a întâlni un alt neadaptat, un bărbat care o acceptă numai pentru simplul fapt că nici el, nici ea nu își doresc relații intime. Dar hrăpăreții de oameni, familiile lor, nu se lasă cu una, cu două, și le urmăresc orice mișcare.
Autoarea volumului Femeia minimarket realizează alegorie despre norme și cutume, despre abuzuri fizice și psihice, despre imposibilitatea de a-ți exprima trăirile, dar și despre incapacitatea unor oameni de-a exprima vreo formă de iubire față de exact cine ar avea nevoie cel mai mult de ea: propriul copil. Un copil care, în lipsa dragostei părinților și a respingerilor sistematice a acestora, dar și a influenței negative a celor care ar trebui să îi ajute să se dezvolte așa cum trebuie (cazul profesorului perversă, de exemplu) ajunge să-și pună la îndoială rostul pe lume și să devină, la rândul său, incapabil să exprime vreo formă de sentiment atunci când ajunge la maturitate. Să fii extraterestru, alien, devine pur și simplu o altă formă de alienare atunci când apartenența ta la familie în special și la societatea umană în general este pusă la îndoială de modul extrem de crud în care ești tratat tocmai de cei care ar trebui să te protejeze.
„La un moment dat intru în camera de zi. Mama pare extenuată.
— Vrei să pregătesc cina, mamă?
— Nu-i nevoie, îmi răspunde fără să se întoarcă spre mine. Nimeni n-are nevoie de ajutorul tău.
— Dar pari obosită. Am învățat să fac curry și mă gândeam că…
— Am spus nu, îmi taie ea vorba. Mai mult mă încurci. Fii ascultătoare și vezi-ți de ale tale.
Încuviințez. Are dreptate, sunt obositoare. Pentru familia mea, nu sunt bună de nimic, așa că e impertinent din partea mea să îndrăznesc să cred că pot face ceva bun pentru ceilalți. Cu alte cuvinte, nu aduc vreun plus de valoare gospodăriei noastre. Și ca să nu devin un minus pentru ai mei, mă străduiesc să rămân la un nivel cât mai apropiat de zero.
— Asta ești tu, nu te schimbi. Nu ești bună la nimic. Numai gura-i de tine.
— Ai dreptate, mamă!
Când e prost dispusă, își varsă nervii pe mine. Nu se răstește ca să mă corecteze sau să mă învețe ceva, ci fiindcă are nevoie de un sac de box. Nu mă lovește cu palmele, ci cu vorbele, iar asta o face să se simtă puțin mai bine.
Lucrează cu jumătate de normă și și-a îndeplinit rolul de organ reproducător născându-ne pe mine și pe Kise. Deci e firesc ca așa un membru onorabil al societății să fie extenuat.
— Iar eu, taică-tu și Kise încercăm să te suportăm.
Văzând cu câtă înverșunare scuipă cuvintele printre dinți, îmi spun că are dreptate.
[…]
— Nu mai rânji la mine! Îmi faci greață! se răstește mama.
E ora la care pubela familiei trebuie să se umple de gunoi.” (p. 53-55)
