Bocitoarea
Camilla Läckberg
Titlu original: Gråterskan
Limba originală: suedeză
Traducere: Alin-Daniel Dragomir
ISBN: 978-606-40-3161-7
Format: 130 x 200 mm
592 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
VOLUM DIN SERIA FJÄLLBACKA
„Läckberg este magistrală în crearea de intrigi inteligente și înfiorătoare.” – SKÅNSKA DAGBLADET
AUTOARE TRADUSĂ ÎN 45 DE LIMBI ȘI VÂNDUTĂ ÎN PESTE 60 DE ȚĂRI
Seria Fjällbacka are vânzări de peste 23 de milioane de exemplare la nivel mondial
Se împlinesc exact 30 de ani de la dispariția adolescentei Sofie Rudberg. Erica Falck încă se mai gândește la fosta ei colegă de școală. Sofie era cu câțiva ani mai mare și – spre deosebire de Erica – una dintre fetele cool, populare și admirate. Ancheta nu a reușit să găsească nicio urmă, iar trupul lui Sofie nu a fost găsit niciodată. Întreaga comunitate din Fjällbacka a rămas cu această traumă nerezolvată. Acum poliția face brusc o descoperire macabră. Întrebarea este dacă au găsit-o în sfârșit pe Sofie. Ancheta care urmează dă peste cap viețile tuturor celor care au încercat să meargă mai departe. Patrik Hedström și colegii săi de la secția de poliție din Tanumshede sunt sub o presiune imensă, în timp ce scriitoarea Erica Falck este și ea atrasă în acest caz. Pentru că există cineva dispus să facă orice pentru a împiedica adevărul să iasă la iveală.
Bocitoarea este o poveste despre dragoste, gelozie și greșeli fatale.
„Camilla Läckberg este o maestră în orchestrarea sinistrului.” – EXPRESSEN
„Bocitoarea este o carte captivantă, cu o intrigă strălucită și elemente clare de roman polițist clasic.” – BTJ
„Camilla Läckberg este foarte talentată în crearea de personaje captivante. De data aceasta aduce cititorilor și câteva momente cu adevărat înfiorătoare, pline de tensiune.” – BOHUSLÄNINGEN
CAMILLA LÄCKBERG a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, primul volum al seriei Fjällbacka, primit cu entuziasm de critici și un număr imens de cititori. Consacrarea ca autoare de bestsellere a venit odată cu cel de-al treilea roman al seriei, Cioplitorul în piatră, desemnat „cel mai bun roman crime al anului” de Swedish Crime Writers’ Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiţi autori suedezi, cu cărţi vândute în mai mult de 40 de milioane de exemplare în peste 60 de ţări.
La Editura Trei au apărut 11 volume din seria bestseller internaţional Fjällbacka: Prinţesa gheţurilor, Predicatorul, Cioplitorul în piatră, Piază rea, Copilul german, Sirena, Paznicul farului, Făuritoarea de îngeri, Îmblânzitorul de lei, Vrăjitoarea și Puiul de cuc, urmate de Colivia de aur, Aripi de argint și Visuri de bronz (seria Faye Adelheim), precum și Cutia, Cult și Miraj, scrise împreună cu Henrik Fexeus. La Editura Pandora M au apărut volumele pentru copii Super-Charlie (deja ecranizat) și Super-Charlie și hoțul jucăriilor de pluș.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
— Trei zile ca să obții autorizație pentru o exhumare? Pe cine de la Parchet ai ajutat să ascundă un cadavru?
Farideh Mirza îl privea pe Patrik cu o expresie șocată și brațele încrucișate.
— Am mai făcut câteva cereri de genul ăsta în trecut, care s-au dovedit întemeiate. Deci bănuiesc că am câștigat un oarecare grad de încredere când vine vorba de exhumări. Bineînțeles, ne ajută și faptul că avem consimțământul soției.
Patrik a făcut un gest cu degetul către Edith Lomander, care stătea ceva mai departe, pe aleea cimitirului. Îi recomandase să nu vină, dar ea insistase. Cimitirul din Fjällbacka era domeniu public, iar ea nu fusese încă reținută, așa că tot ce putea face era să o sfătuiască ferm să stea deoparte.
— Crezi că spune adevărul? Că și-a omorât soțul cu antigel?
Patrik a ridicat din umeri.
— N-am niciun motiv să mă îndoiesc de ce spune.
— Și copiii? a continuat Farideh. Ei ce spun? Nu s-au opus? Să le dezgropăm tatăl?
— Copiii par mai degrabă interesați să-și scoată mama din casă ca să o poată vinde. Că e în închisoare sau într-un azil nu pare să conteze prea mult pentru ei.
— Doamne ferește!
Farideh a clătinat din cap și a privit-o pe Edith Lomander.
— Să naști și să crești niște copii, doar ca să descoperi mai târziu că sunt niște oameni îngrozitori, lacomi. Atâta timp și efort în zadar.
— Să ai copii e o loterie. Faci tot ce poți și speri că e suficient.
Era o zi frumoasă, aproape prea călduroasă pentru acea perioadă a anului, ceea ce făcea totul cu atât mai absurd. Patrik și Farideh stăteau la zece metri de mormânt și urmăreau cum excavatorul își făcea treaba.
Cimitirul era situat în centrul orașului, chiar în umbra bisericii impunătoare din granit, care se vedea din orice colț al satului Fjällbacka. Mormântul lui Tage Lomander era în partea de mai jos, printre aleile mărginite de gard viu bine întreținut. Piatra crăpată și lipsa florilor trădau faptul că nimeni nu se mai ocupase de el de la înmormântarea care avusese loc cu trei decenii în urmă.
— Ce părere are Mellberg de toată treaba asta? E o crimă veche de 30 de ani.
Martin Molin a ajuns lângă ei, gâfâind ușor. De când avea copil mic, alergările îi cam lipsiseră, iar mica plimbare prin cimitir se dovedise o provocare.
Patrik a făcut un gest cu brațele.
— De când Rita și-a încheiat tratamentul cu un prognostic bun, cred că aș putea să dezgrop tot cimitirul și tot n-ar reuși să-i strice buna dispoziție.
Ochii lui Martin au sclipit într-un zâmbet.
— Nu zici rău, a spus el și s-a întors către Farideh. Ce se întâmplă apoi? După ce scoateți coșciugul?
— Îl ducem la medicina legală. Recoltăm probe toxicologice. Acum știm exact ce căutăm. Da, dacă găsim destul material testabil și dacă se confirmă ce a spus Edith, e foarte posibil să-și petreacă bătrânețea în închisoare.
Martin s-a uitat la Edith, care stătea nemișcată, urmărind cum se sapă groapa.
— Care sunt șansele să mai găsiți urme?
— Destul de mari. De exemplu, prin cromatografie de gaze și spectrometrie de masă putem detecta reziduuri extrem de slabe de substanțe chimice. Probabil o să analizeze și oasele, dinții sau părul, în funcție de cum au fost condițiile în mormânt. Cel mai probabil nu mai e mare lucru din țesuturile moi.
— I-am dat lui Edith numele unui avocat bun, totuși, a spus Patrik încet. Iadul prin care a trecut ar trebui să fie o circumstanță atenuantă. Și faptul că n-a fost obligată să spună nimic, dar a făcut-o, e în favoarea ei. Putea foarte bine să ducă secretul cu ea în mormânt.
— Tot nu e OK să-ți omori soțul. De-aia a inventat Dumnezeu divorțul, a zis Farideh sec.
Patrik și Martin au făcut un schimb de priviri. Patrik încerca să-și amintească dacă Farideh era divorțată. Şi-a dat seama că știa mult prea puține despre criminalista Farideh Mirza.
Sicriul ajunsese acum la nivelul solului. Cu grijă, fusese scos din mormânt cu ajutorul unor curele și așezat ușor pe pământ, lângă marginea gropii.
Tehnicienii lui Farideh, îmbrăcați în obișnuitele combinezoane albe, s-au apropiat de sicriu. Unul dintre ei se uita în groapa de unde fusese scos și, dintr-odată, a început să gesticuleze haotic.
— Ce naiba?
Patrik o privea nedumerit pe Farideh, care avea o cută adâncă între sprâncene.
Tehnicianul le-a făcut semn să vină, strigând ceva ce nu puteau înțelege. Celălalt începuse și el să dea din mâini agitat.
— Pare că au găsit ceva, a zis Farideh și a pornit grăbită spre mormânt.
Patrik și Martin au început să alerge în urma ei.
Când au ajuns lângă marginea gropii, au privit în direcția în care arătau criminaliștii. Patrik își lungise gâtul ca să vadă mai bine. S-a aplecat, ajungând cât mai aproape posibil de margine. Iar atunci tot părul de pe corp i s-a zbârlit de parcă ar fi fost scuturat de un șoc electric. Un schelet de mână ieșea din pământ, printre crengile uscate de brad care încă nu se descompuseseră complet. Pe deget era un inel pe care îl recunoștea. Un inel pe care îl mai văzuse de multe ori.
— O, Doamne!
Martin era alb la față. S-a prins cu putere de brațul lui Patrik, fără să-și dezlipească privirea de groapă.
— Împrejmuiți zona, a spus Farideh, cu o voce puternică, autoritară. Și chemați restul echipei. De data asta nu avem voie să greșim.
Ea și Patrik s-au uitat unul la celălalt.
O găsiseră pe Sofie Rudberg. Timp de 30 de ani zăcuse acolo, în umbra marii biserici de granit.
Oamenii se tem de suferinţă. De parcă ar fi ceva ce trebuie evitat cu orice preț. Dar suferinţa nu poate fi evitată. Este parte din viață, la fel ca bucuria și fericirea.
Oamenii știau asta, odinioară. Știau că un copil putea muri. Că viața se putea sfârși oricând. Era o realitate de zi cu zi. Sufereau. Și mergeau mai departe. Astăzi, oamenii rămân blocați în durere. Se lasă măcinați de ea pe dinăuntru. O lasă să se așeze pretutindeni ca o pătură udă, una care nu permite să pătrundă nicio rază de lumină.
Aino Lönnrot privea pe fereastră. Ceva se întâmpla în cimitir. Mașini de poliție, oameni în costume ciudate, parcă de astronauţi. Simțea durerea care venea de acolo până în măduva oaselor. Nu durerea aceea liniștită, mereu prezentă, pe care o simțea de obicei plutind peste pietrele funerare gri. Astăzi era altceva. O suferinţă ascuțită, arzătoare. O suferinţă care cerea să fie eliberată.
S-a ridicat încet și și-a căutat cardiganul. Azi era o zi bună. O zi în care vedea totul printr-o lentilă clară. Nu știa cât avea să dureze. Uneori avea câteva ore, cu noroc o zi întreagă. Alteori, doar câteva minute. Și niciodată nu știa când ceața avea să se aștearnă din nou. Știa doar că, mai devreme sau mai târziu, o va învălui. Așa că trebuia să se grăbească. Cât timp încă știa cine este. Cât timp mai putea să ajute.
Şi-a găsit cardiganul pe pat. Frumos împăturit. Fusese al mamei ei, care îl tricotase cu propriile mâini. Ori de câte ori îl îmbrăca, îi simțea prezența în fiecare fir de ață. Și putea simți mirosurile Careliei. Avea doar doi ani când mama ei o adusese în Suedia. Dar auzise poveștile de atâtea ori, încât păreau amintiri proprii.
Durerea devenea tot mai puternică, iar Aino s-a grăbit să-și tragă cardiganul pe ea. Suferinţa trebuia eliberată, descărcată. Mama ei spunea mereu că auzul este ultimul simț care îl părăsește pe cel mort, iar datoria bocitoarelor era să ajute suferinţa celui decedat să se facă auzită. Chiar și după moarte.