Autor: M.L. Rio
Titlu: Ceară fierbinte (2025)
Titlu original: Hot Wax (2025)
Editură: Alice Books
Colecție: Mysterious Alice
Traducător: Bogdan Ghiurco
Redactor: Casian Gămănuț
Copertă: Alexandru Popovici
Nr. pagini: 504
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 79,9
Nota Goodreads: 3,35 (4 413 note)
Urme în ceară: despre memorie și identitate.
Descrierea editurii: „În vara lui 1989, Suzanne, o fetiță de zece ani, este atrasă de lumea interzisă a tatălui ei, de chitarele electrice și de mașinile lui tunate. Când mama ei se recăsătorește, Suzanne profită de ocazie și își urmează tatăl în turneu cu trupa Gil and The Kills. Celebritatea tot mai mare a formației stârnește însă conflicte violente între membrii săi, care culminează cu o reglare de conturi sângeroasă, învăluită în mister, la care fetița este singurul martor. Douăzeci și nouă de ani mai târziu, Suzanne încă se chinuie să lase trecutul în urmă. A dat la schimb tinerețea haotică, trăită în lumea muzicii, pe o viață liniștită în suburbii, alături de Rob, înțelegătorul ei soț. Dar vestea morții tatălui o obligă să privească înapoi și să caute răspunsuri. Aliindu-se cu un cuplu nomad care trăiește într-o rulotă, își redescoperă dorința și spiritul de aventură, pe care le credea pierdute definitiv, și devine femeia care și-a dorit mereu să fie. Hotărât s-o aducă înapoi acasă, Rob o urmărește prin toată țara, spre propria ei disperare.”
M.L. Rio este cunoscută mai ales pentru debutul ei din 2022, Dacă am fi ticăloși (Editura Alice Books, 2023, trad. Anacaona Mîndrilă-Sonetto, un roman dark-academia care a câștigat rapid un adevărat cult de cititori devotați datorită amestecului de Shakespeare, obsesie și crimă, dar și pentru Schimbul de noapte (apărut tot la Alice Books, în 2024, traducere de Elena Gorgan). Ceară fierbinte marchează o schimbare de registru remarcabilă: autoarea abandonează claustrofobia camerei de teatru și se aventurează pe șoselele Americii, într-o poveste mai intimă și mai melancolică. Influențele sunt vizibile – road novelul clasic american (Kerouac, O’Connor), romanele de coming-of-age despre muzică (Nick Hornby, dar cu mai multă subtanță și mai puțin umor brit), și tradiția literaturii sudiste care știe să transforme căldura și geografia într-o stare de spirit. Rio pare să fi scris din iubire față de muzica rock și punk a anilor ’80-’90, față de fotografia analogică și față de ideea că trecutul nu dispare niciodată cu adevărat – doar se stratifică sub prezent, ca niște dungi de ceară veche pe o hartă șifonată.
Ceară fierbinte urmărește povestea Suzannei Delgado (devenită Westman prin căsătorie), o femeie de 39 de ani care, după moartea tatălui ei, Gil – un muzician rock cubano-american cu un trecut tumultuos -, se trezește moștenind o camionetă plină cu relicve dintr-o viață pe care ea n-a înțeles-o niciodată complet. Suzanne fuge din Alexandria, lasă în urmă un mariaj eșuat cu Rob Gabbard, un bărbat cumsecade și decent, dar care nu i-a înțeles niciodată profunzimile, și pornește pe șosele cu mașina galbenă a tatălui ei – Blondie, un Ford Ranchero din 1968 -, fără o destinație clară în minte. Pe parcurs, povestea se tot întoarce în trecut: în copilăria ei din Baltimore alături de mama sa, Nora, și de un tată mereu absent, în verile petrecute în turneu cu trupa Gil and The Kills, în adolescența fracturată și în accidentele – literale și metaforice – care i-au marcat traiectoria.
În prezent, Blondie se strică în Florida, unde Suzanne se trezește izolată la un motel ieftin. Acolo o întâlnesc Simon, un tânăr mecanic de 25 de ani cu două degete lipsă, și Phoebe, iubita lui, o negustoreasă de obiecte vintage care trăiește cu el într-o rulotă Airstream pe care o numesc Lifeboat. Cei trei pornesc împreună spre vest, în timp ce Rob, soțul abandonat, pornește pe urmele Suzannei, convins că o poate recupera. Dar oare e posibil acest lucru? Și dacă Suzanne nu vrea să se întoarcă? Mai ales dacă nu vrea să se întoarcă.
Suzanne e un personaj construit cu răbdare și cu o anumită cruzime plină de luciditate. Rio nu-i face deloc favoruri: e dezordonată, închisă în sine din punct de vedere emoțional, incapabilă să se bucure fără să se simtă vinovată și poartă după ea un trecut ale cărui contururi se dezvăluie treptat-treptat. Nu e simpatică în sensul convențional, dar e autentică în maniera aceea în care oamenii răniți în copilărie sunt autentici – prin absențe și reflexe de apărare mai mult decât prin confesiuni directe. Relația cu tatăl ei, Gil, reprezintă de fapt nucleul emoțional al romanului: Gil a fost un om cu un farmec enorm și o responsabilitate nesigură, care iubea muzica mai mult decât orice și care lăsa în urma lui oameni care trebuiau să se descurce cu absența lui. Suzanne îl iubește cu intensitatea unui copil care a crescut în umbra unei stele în formare – îl admiră, îl resimte din plin și nu se poate îndepărtat definitiv de el (și nici nu pare să vrea să o facă).
Pe de altă parte, mai avem și o seamă de personaje secundare, cum sunt Skelly – Eric Skillman, chitaristul -, care funcționează în roman ca o prezență întunecoasă și fascinantă, o forță care polarizează. Relația lui cu Gil e mai puțin o prietenie și mai mult o dependență mutuală de tip creator: se completează pe scenă, dar se torturează în culise. Suzanne îl observă cu ochi de copil care înțelege mai mult decât ar trebui. Simon și Phoebe reprezintă, împreună, un tip de afecțiune pe care Suzanne nu l-a mai întâlnit: neposesivă, noncompetitivă, cu spațiu pentru mai mulți. Ei nu o salvează pe Suzanne – e important de subliniat -, ci îi oferă un model în care lucrurile pot arăta și altfel. Arlette, mătușa lui Simon, e personajul cel mai direct al cărții: ea îi spune lui Suzanne fără menajamente că a-și face o viată din vinovăție e o pierdere de timp. Rob e descris cu o ironie tandră. Nu e un răufăcător propriu-zis, ci un om rezonabil și normal, care nu înțelege cu cine s-a căsătorit. El o urmărește Suzanne cu o combinație de dragoste autentică și un ego ușor sucit, convins că, dacă o găsește, va putea îndrepta situația – o perspectivă masculină clasică față de complicațiile feminine.
Nora e poate cel mai tragic personaj al romanului, tocmai pentru că tragedia ei e invizibilă așa cum sunt invizibile suferințele femeilor care țin totul împreună cu forța brațelor. A fost o femeie frumoasă și vie înainte să se fi căsătorit cu Gil. A crescut-o pe Suzanne singură, cu două joburi, cu cafea ieftină și țigări și cu o furie care se acumula și se revărsa în direcții greșite. Nu e un personaj simpatic în sensul clasic: îi distruge lui Suzanne colecția de casete audio într-un acces de furie, totodată lovind-o și îngropând-o în tăcere și reguli nespuse. Și totuși, Rio nu o judecă și nu o reduce la rolul de mamă rea. Nora e pur și simplu un om epuizat care a iubit și a pierdut și nu a găsit niciodată cu adevărat instrumentele să gestioneze asta. Momentul în care Suzanne o găsește în baie, în timpul pierderii sarcinii, e cel mai dur din roman – și cel care explică, fără să justifice, multe dintre cicatricile lui Suzanne. Relația dintre ele două e una în care dragostea și resentimentul coexistă inextricabil, fără o rezolvare sentimentală. Fotografia pe dosul căreia a scris Gil și pe care Nora a păstrat-o tot timpul în portofel e poate cel mai elocvent amănunt despre complexitatea ei: a iubit copilul și a urât că semăna atât de mult cu tatăl ei.
„Ceară fierbinte” e o expresie cu mai multe straturi din punctul de vedere al sensului. Cel mai literal: ceara de pe harta veche a lui Gil, cu care Suzanne urma drumuri pe harta din copilărie – o imagine ce revine în roman ca simbol al traiectoriei și al moștenirii. Dar ceara e și materia din care sunt făcute discurile de vinil – cel mai puternic simbol afectiv din roman. Muzica în Ceară fierbinte nu e doar fundal: ea reprezintă substanța memoriei, modul în care oamenii se leagă unii de alții și rămân legați chiar și după ce relația s-a rupt. Vinilul „wax” la propriu – e ceea ce Nora aruncă pe gazon ca să-i distrugă lui Suzanne trecutul. Dar ceara mai e și ceva care se topește, care-și pierde forma sub căldură și presiune, care înregistrează și păstrează urme. Suzanne reprezintă ea însăși un disc de ceară fierbinte: totul s-a gravat în ea, cu voia ei sau nu.
Rio alege o structură ce alternează sistematic între prezentul cu fuga lui Suzanne și trecutul ei: copilăria în Baltimore, turneele cu Gil, adolescența fracturată, primii ani în New York. Alegerea nu e pur decorativă. Suzanne nu poate înțelege cine e în prezent fără să înțeleagă de unde vine – și nici cititorul nu are cum să o facă. Structura mimează modul în care funcționează trauma și memoria: nu liniar, ci în spirale, cu sărituri bruște înapoi declanșate de un miros, un cântec, o frână de mână pe o șosea pustie. E un procedeu literar des folosit, însă Rio îl folosește cu precizie: momentele din trecut nu sunt simple „explicații” ale prezentului, ci au propria greutate emoțională și propria mișcare. Efectul asupra lecturii e dublu: pe de-o parte, creează suspans – nu un suspans de tip thriller, ci unul al revelației lente, al puzzle-ului emoțional. Pe de alta, face ca momentul prezent să pară mai important tocmai pentru că știm cât de mult a durat să se ajungă aici. Când Suzanne o conduce pe Blondie prin Florida, simțim toată istoria mașinii în șosea.
Față de Dacă am fi ticăloși , romanul de față e poate mai puțin șlefuit stilistic, dar mai asumat personal. Dacă primul era o proză meticuloasă care trăia din tensiunea teatrală și din citatul shakespearian, acesta trăiește din muzică, spații geografice și detalii senzorial: textura vinilului, mirosul de rom și de cafea neagră sau căldura asfaltului. Se observă că M.L. Rio e o scriitoare obsedată de formele de transmitere a culturii între oameni – teatru acolo, muzică rock și fotografie analogică aici. În concluzie, Ceară fierbinte e un roman despre ce rămâne dintr-un om după ce a trecut prin viața altcuiva – și despre ce poți face cu moștenirea aceea, în afară să te uiți la ea și să plângi.
„Când ieși târâș dimineața, Gil plecase.
De data asta, Suzanne nu mai întrebă când urma să se întoarcă.”