Așadar, prima mea întrebare ar fi: ce e un mentalist?
Un mentalist este de fapt un fel de iluzionist. Modul de-a aborda mentalismul diferă de la o persoană la alta, însă felul în care îl practic eu presupune o combinație de tehnici din psihologie, magie, trucuri și hipnoză, pentru a crea iluzia că aș putea citi sau influența oamenii la un nivel supranatural. Eu nu cred cu adevărat că asta ar fi posibil – nu cred în citirea minților –, dar pot face să pară că se întâmplă. Cel puțin eu, personal, sunt destul de deschis cu publicul meu și le spun clar că aproximativ 50% din ceea ce vor vedea în spectacol este absolut real.
Iar celelalte 50% – ei bine, o să vă mint. Și rămâne la latitudinea voastră să decideți care parte e care. Cred că este o formă de divertisment foarte captivantă, dar și destul de inteligentă, pentru că majoritatea oamenilor sunt destul de deștepți, iar publicul nou iubește să fie tratat ca atare. Cred că mentalismul are capacitatea de a-i trata pe oameni ca pe niște ființe inteligente.
Și chiar funcționează?
Da, bineînțeles! Chestia e că marea diferență dintre mentalism și magia obișnuită – să zicem un truc cu cărți – este că, dacă eu aș face un astfel de truc, el ar arăta exact la fel dacă l-aș face în fața unei oglinzi. Nu am nevoie de tine ca spectator. Mentalismul e în întregime despre tine – gândurile tale, comportamentul tău, ideile tale. Întâlnirea noastră. Asta e ceea ce-l face fascinant.
Dar asta înseamnă și că nu pot fi niciodată complet sigur ce se va întâmpla, pentru că de fiecare dată când cineva urcă pe scenă e o persoană nouă – nu știu cum se va comporta. Devine un fel de dans, care nu merge întotdeauna după plan. Dar am planul B, planul C și tot așa, ca să meargă.
Dar tu poți, de fapt, să interpretezi ce gândesc ei, iar ei rămân uimiți.
Exact, absolut! Da, ăsta e scopul, într-un cuvânt.
Iluziile joacă un rol important în poveștile tale – personajul negativ din prima parte a seriei Vincent și Mina, în Cutia, nu? Și chiar și Johan, în noua serie Memento – de ce ai ales asta?
Pentru că am fost mereu fascinat atât de iluzii, cât și de psihicul uman și de memorie, dar și de felul în care poți juca cu acestea pentru a crea o realitate care s-ar putea să nu fie complet reală. De exemplu, în Sacrificiul, Wang îl ajută pe David să construiască o realitate falsă – și exact așa funcționează memoria. M-a fascinat profund de când eram copil. Iar unul dintre punctele de plecare pentru Sacrificiul a fost înțelegerea faptului că eu însumi îmi suprimasem o bună parte din propria copilărie.
În primii mei zece ani de viață aveam foarte puține amintiri distincte, restul era ca un gol – ca în cazul lui David. Și de acolo a venit inspirația, îmi pare rău că nu ți-am spus-o dinainte. Am început să mă lupt cu propria mea memorie și unele dintre amintirile pe care le credeam reale s-au dovedit a fi false. Deci am o experiență foarte personală cu toate astea, ceea ce le face și mai intrigante, cel puțin pentru mine.
Da, pentru că una dintre întrebările mele era: ce parte din tine e în David? Și David a fost la rândul său iluzionist în tinerețe, îi plăcea să-i distreze pe ceilalți – pe cei din jur, nu?
Da, categoric. Da, da, o observație foarte bună. Mă rog, nu știu dacă îi place să-i distreze pe ceilalți – mai degrabă este forțat să o facă.
Da, exact! Și atunci, cum crezi că se pot combina aceste două profesii – mentalistul și psihologul?
Ca să fii un mentalist bun e de preferat să ai o înțelegere profundă a psihicului uman. Nu trebuie neapărat să fii psiholog licențiat, dar trebuie să fii la fel de bine informat ca unul. Există, cum spuneam, diferite abordări ale mentalismului. Sunt magicieni care fac pur și simplu trucuri de magie și se numesc mentaliști – sunt 100% magie. Dar pentru mine e mai interesant cu elementele psihologice autentice, lucrurile care sunt cu adevărat reale. Cred că e pur și simplu o preferință.
Știu că mă fascinează foarte mult felul în care poți lucra în timp real cu schimbări din mintea umană. Găsesc asta mai captivant decât să înveți un truc abil. Deci nu trebuie neapărat să le combini, dar cred că e mai bine dacă o faci. Și mai e ceva – mecanismele pe care le folosești ca terapeut pentru a produce schimbări în viața oamenilor sunt aceleași programe psihologice care sunt folosite atunci când ești manipulat de media, publicitate sau propagandă. Și sunt aceleași instrumente pe care le folosesc eu pe scenă, și aceleași pe care le folosim cu toții în comunicare, pentru a ne înțelege unii pe alții. Există un set specific de mecanisme psihologice care funcționează ca un motor al nostru și care pot fi aplicate în enorm de multe contexte diferite. Nu există o diferență mare între ce se petrece în mintea noastră când vrem să cumpărăm o pereche de pantofi sau când încercăm să avem o comunicare excelentă. Mentalismul e doar o altă modalitate de-a arăta acele tehnici.
Înțeleg că alegi adesea personaje obișnuite pentru rolurile principale din poveștile tale. David Lund este un bun exemplu.
Scuze, ai zis… personaje obișnuite?
Da, David – e un bun exemplu de personaj obișnuit. Personaje normale, fără ceva extraordinar, nu? Și Florence – ea e pur și simplu o avocată. Nu au superputeri, nu sunt detectivi. Crezi că oamenii obișnuiți pot face lucruri extraordinare?
Există două răspunsuri la această întrebare. Poți spune că toate lucrurile extraordinare au fost făcute de oameni obișnuiți – toată lumea e obișnuită. Sau poți susține că toată lumea e extraordinară.
Nu avem eroi cu puteri speciale. Nu avem supereroi care să facă lucruri extraordinare.
Exact – trebuie să le facem noi înșine. Și cred că un lucru extraordinar pare mai extraordinar din exterior decât pentru persoana care l-a realizat.
Uite, de exemplu, povestea clasică cu Thomas Edison și becul – a încercat o mie de variante sau poate zece mii, depinde de versiune, înainte să găsească una care funcționa. Cineva l-a întrebat dacă nu s-a descurajat, iar el a răspuns că nu – a descoperit doar zece mii de moduri în care nu se face un bec. Pentru el era doar muncă grea, muncă grea, muncă grea – care a dat roade. Restul lumii a văzut pur și simplu: el a inventat becul. E extraordinar. Există și problema definiției a ceea ce e extraordinar. Dar cred că majoritatea oamenilor sunt capabili de lucruri remarcabile.
Asta nu înseamnă că toată lumea face lucruri extraordinare. Eu cu siguranță cred că avem capacitatea pentru asta.
De ce ai ales un personaj atât de obișnuit pentru rolul principal din noua serie Memento?
Pentru că tocmai terminasem trilogia Cutia cu Camilla, iar Vincent și Mina nu sunt oameni obișnuiți – sunt personaje extreme. Și Vincent îmi este și personal foarte aproape, fiind ca o versiune mai deteriorată a mea. Îmi doream ceva diferit. La început eram oarecum conștient că lumea ar putea compara cărțile mele cu cele ale Camillei – tocmai de aceea nu voiam acea comparație. Ăsta a fost unul dintre motivele pentru care voiam un personaj cât mai departe de Vincent și Mina cu putință. Și pentru că Vincent și Mina sunt atât de excentrici, mi-am dorit să scriu despre oameni obișnuiți, dar să îi transform treptat, pe parcursul seriei, în ceva mai mult. Și să-ți spun că asta a fost extrem de greu, pentru că, dacă scrii despre oameni normali, ei tind să fie ușor plictisitori. Nu vrei să citești despre oameni normali – trebuie să existe ceva în plus. De aceea, în Sacrificiul, Florence este deja un pic mai mult.
David e la limita plictiselii, pentru că pur și simplu merge mai departe cu viața lui. Dar cred că și el se va schimba. Ăsta a fost unul dintre motivele principale, de altfel. Și în trilogia Vincent și Mina erau mulți polițiști implicați. Provocarea pentru mine era că nu voiam niciun polițist în carte. Voiam ca detectivii mei să fie pur și simplu oameni obișnuiți. Deși am și un personaj polițist, pentru că e foarte util când te ocupi de o crimă.
Samir, de exemplu – și-l mai ai și pe unul dintre răufăcători.
Da, da, absolut!
Apropo – cu siguranță îi vom mai vedea pe David și Florence?
Cu siguranță. De obicei, dacă citești finalul, știi că urmează mai mult. A doua carte apare în Suedia în două săptămâni (NA: acum a apărut deja și în limba română, la Editura Trei) și scriu deja la a treia. Și nu va fi o trilogie – seria va continua atâta timp cât lumea vrea să o citească. Povestea care începe în Sacrificiul va ajunge probabil la un final în cartea a treia, iar cartea a patra va fi începutul a ceva nou.
Deci e un ciclu și vei continua cu altceva?
Da, ideea mea era să creez acest duo – David și Florence – și să am câte o aventură nouă în fiecare carte, în maniera clasică. Dar s-a dovedit că prima poveste, povestea originilor lor, a devenit atât de amplă, încât am crezut că ar putea încăpea în două cărți. Dar voi avea nevoie de trei pentru a închide toate ușile.
Iar apoi vom vedea ce urmează.
Poate va fi ca seria Millennium.
Da, e foarte posibil.
Răul nu doarme niciodată. În lumea modernă, crezi că pot exista lucruri precum Societatea?
Cred că lucruri de genul acesta există cu siguranță, poate nu în forma lor extremă – cu castele și temnițe –, dar am o bună prietenă al cărei frate este foarte, foarte bogat – e miliardar. Iar când îmi povestește despre viața lui și lucrurile pe care le fac oamenii ăia bogați și puternici, care sunt atât de deasupra legii, încât nu mai au nici un fel de morală sau scrupule și fac orice. A adus un pui de tigru la ziua cuiva – ca o glumă. Nu e legal, bineînțeles. Și nu se gândesc deloc la asta. Deci dacă decadența și corupția merg mână în mână cu puterea și banii, pot în mod sigur să-mi imaginez că se întâmplă ceva de acest gen.
Ești psiholog – cum te-a ajutat asta să creezi nu doar personaje credibile și complexe, ci și unele dintre cele mai complexe povești pe care le-am citit vreodată?
O, mulțumesc! În primul rând, sunt psiholog fără licență – am studiat psihologia, dar nu dețin o licență. Cred că sunt două aspecte. Prima parte este că toate personajele mele sunt construite în mare parte în jurul a ceea ce se petrece în mintea lor. L-ai avut pe Seth cu demonii lui, pe David și Florence cu îndoielile de sine, pe David cu pierderea memoriei – și cred că sunt lucruri cu care ne putem identifica și care sunt fascinante, poate chiar puțin înfricoșătoare. A doua parte este că mă gândesc și la cititorii mei când scriu – încerc să scriu în așa fel încât să-i ghidez subtil, să las câte ceva în mintea lor astfel încât ei să creadă că au descoperit singuri ceva, exact în momentul în care aveam nevoie să o facă. Iar cititorii de ficțiune polițistă sunt foarte analitici, pentru că au citit vreo mie de cărți de acest gen.
Devine un fel de joc de-a pisica și șoarecele cu cititorul. Nu am cum să fiu prea evident, pentru că mă vor prinde. Dar nici nu pot să fiu prea comod, altfel îi voi pierde. Să găsesc acel echilibru – acel duel psihologic cu cititorul – îmi place enorm. Iubesc limbajul și să folosesc cuvintele și structura frazelor ca pe un instrument, ceea ce fac exact și pe scenă ca mentalist. Limbajul reprezintă modul în care îi convingi pe oameni să facă lucruri pe scenă, iar eu pot să petrec o oră întreagă gândindu-mă dacă o anumită propoziție ar trebui să vină înainte sau după alta, pentru că asta schimbă complet dinamica. Și îmi place asta – e cea mai distractivă parte a scrisului.
Și revin la întrebarea mea: cine te-a inspirat să-i creezi pe David și Florence – și pe Vincent și Mina?
Vincent și Mina au venit primii. A început când eram în vacanță cu familia în Mediterana și stăteam cu apa până la genunchi. La un moment dat am început să mă simt ușor ciudat. Mi-am zis: ce e cu mine? De ce nu pot pur și simplu să mă relaxez? De ce simt că nu mă potrivesc în locurile normale? Și ăsta a fost de fapt punctul de pornire – voința de a spune povestea unui mentalist.
În cultura populară am mai văzut mentaliști – am avut serialul Mentalistul, am avut Lie to Me… și toți acești oameni sunt bine adaptați, niște criminali cool. Eu m-am gândit că, dacă alegi să devii mentalist, probabil că e ceva în neregulă cu tine – de ce ești atât de interesat de psihicul uman? Poate pentru că există ceva pe care trebuie să-l cunoști despre tine însuți. Și mi-am dat seama că nimeni nu spusese până atunci o poveste de suspans despre un mentalist real. Așa a apărut Vincent, familia lui și misterul din jurul său. Iar când proiectul a luat naștere împreună cu buna mea prietenă Camilla, ea a adăugat Mina ca un contrapunct – Mina a fost creația ei.
Iar David și Florence au apărut ca o reflexie inversă a lui Vincent și Mina. Voiam ceva complet diferit, pentru că lumea lui Vincent și a Ninei este atât de exagerată – totul e la maximum. Și voiam să scad intensitatea. Asta mi-a adus și o provocare: pot să fac asta fără toți polițiștii? Pot să construiesc o poveste despre oameni obișnuiți? Pot să fac asta cu oameni obișnuiți, dar cu un anumit set de abilități? David, de pildă, ca programator, e extrem de bun la recunoașterea tiparelor, la cifruri și la decodificare – lucru pe care nu-l vedem prea mult în carte deocamdată.
Dar vom vedea mai mult în Sacrificiul. Iar Florence a sărit pur și simplu de pe pagină. Nu știam cu adevărat cine e – știam doar că mergea în această direcție și am început să scriu câteva capitole despre ea. Era acolo. Apoi am încercat să o conving să facă anumite lucruri, iar ea a refuzat pur și simplu: Nu asta sunt eu, eu voi face asta. E uimitor cum funcționează personajele.
Îmi place Florence – David, pe de altă parte, mai e de lucru, dar va deveni interesant. De asemenea, pentru că Vincent era un fel de imagine a mea, îl cunoșteam bine – îl pot scrie și-n somn. Pe David și Florence, mai ales pe David, îi descopăr în continuare. Parcă ei se descoperă pe ei înșiși în același ritm în care îi descopăr eu, ceea ce e minunat.
Eram curios cine a venit cu ideea colaborării dintre tine și o supervedetă precum Camilla Lackberg.
Eu și Camilla ne cunoaștem de aproape douăzeci de ani. Ne întâlnim de obicei și bârfim, vorbim mereu despre cărți și scris. Iar după ce am avut ideea cu Vincent, m-am întâlnit cu Camilla la casa lor de vacanță. Era o dimineață de august, beam o cafea și i-am povestit ideea mea pentru un thriller. Ea a sărit imediat, i-a plăcut enorm, și a început să adauge lucruri. Am petrecut cam trei ore construind pe baza ideii, iar apoi ne-am dat seama că aceasta nu mai era ideea mea, dar nici a ei. Era a noastră. Și singurul mod în care putea fi scrisă era să o facem împreună. Amândoi simțeam că era o idee foarte proastă, pentru că nu ne place să lucrăm cu alții. Și ne era teamă că prietenia noastră va avea de suferit. Dar am zis: bine, încercăm să o scriem, fără să spunem nimănui. Iar dacă în vreun moment simțim că nu mai suntem prieteni, ne oprim.
Deci am scris timp de patru luni, încercând să găsim o modalitate de-a lucra împreună. Cum scrii din perspectiva altei persoane? Nu știam. Însă, după patru luni, am descoperit un proces și simțeam că merge bine. Așa că i-am spus agentului nostru că avem acest proiect. Pot spune cu mâna pe inimă că lumea a fost destul de precaută la început – agentul nostru și editorul din Suedia nu au sărit în sus de bucurie, pentru că se temeau că cititorii Camillei nu vor accepta un alt scriitor alături de autoarea lor favorită, iar cititorii mei citesc nonficțiune și s-ar putea să nu accepte nici ei proiectul. Deci exista riscul ca nimeni să nu citească cartea. Dar au riscat, și a meritat.
Deci asta s-a întâmplat între seria Fjallbacka și următoarea?
Mă rog, a existat o perioadă de suprapunere, pentru că ea a continuat să scrie la Fjallbacka.
Deci când a existat acea pauză mare între romanele 10 și 11…
Da, adevărat. Atunci a terminat și trilogia Faye. Cred că între prima și a doua carte a trilogiei noastre ea a scos ultima Faye, iar între a doua și a treia, a scos cartea a unsprezecea din Fjallbacka, sau poate imediat după.
Deci ea nu a trebuit să se oprească din scris la una dintre seriile ei?
Nu, a trebuit pur și simplu să scrie de două ori mai mult.
În regulă. Și, apropo, dacă ne poți spune – cine a scris ce? Care au fost dinamicile între voi doi?
Era foarte important pentru noi să scriem fiecare 50% din fiecare carte și să găsim o voce unică. Dacă deschideai cartea și o comparam cu una a Camillei, nu era același stil. Iar dacă o comparam cu una de-a mea, nici atunci nu era la fel.
Ar fi ceva al ei – ceva aparte. Dar fără să existe o ruptură vizibilă între părțile tale și ale ei.
Da, exact. Ne întâlneam și discutam: unde am ajuns cu intriga? Ce s-a întâmplat cu personajul ăsta? Ce urmează? Și veneam cu câte zece scene, le împărțeam – ea lua cinci, eu luam cinci – și mergeam acasă să scriem separat. Ne asiguram că, dacă eu scrisesem despre Vincent săptămâna precedentă, acum era rândul ei. Dacă ea scrisese despre polițiști, acum scriam eu. Nu ne împărțeam personajele – era important ca amândoi să scriem despre toți. Scriam scenele, ni le trimiteam reciproc și rescriam unele pasaje din scenele celuilalt. Cu ceva de genul: „Nu cred că asta e bine, hai să schimbăm în asta.” Și le uneam pe toate.
Ne întâlneam din nou o săptămână mai târziu: acum unde suntem cu povestea? Ce trebuie să se întâmple în continuare? Am lucrat așa până am ajuns la final. Până atunci aveam un document-master complet de necitit, pentru că apăreau contradicții de genul: „Tu ai omorât personajul ăla – nu știam, îl aveam și eu în scena asta.” Atunci eu am rescris întreaga carte, apoi ea a rescris-o în întregime, și la final nici noi doi nu mai știam cu siguranță cine scrisese ce. Iar dovada că a funcționat a venit când editorul a spus: „Îmi dau seama că acest capitol e tipic Camilla, iar ăsta e tipic Henrik.” Însă adevărul era exact invers.
Trecutul joacă un rol important în viețile personajelor tale. De ce? Trecutul este cel care ne face să fim ceea ce suntem la maturitate?
E o întrebare interesantă. Dacă m-ai fi întrebat acum zece ani, probabil aș fi spus că trecutul nu e chiar atât de important. Din perspectiva povestirii, e întotdeauna interesant să ai un trecut al personajului. Dar din punct de vedere psihologic suntem produsul trecutului nostru, fie că ni-l amintim sau nu. Suntem, bineînțeles, și produsul prezentului – al alegerilor pe care le facem în fiecare moment. Deciziile noastre sunt influențate de ceea ce ne înconjoară în prezent, dar și de valorile și tradițiile cu care am fost educați, care vin din creșterea noastră, care la rândul ei este influențată de trecut și de oamenii care au venit înaintea noastră.
Momentan fac un turneu în Suedia cu un spectacol numit Mentalistul, în care vorbesc mult despre asta. Voiam să aflu mai multe despre bunica mea – nu știam prea multe despre ea. Aveam anumite idei despre cine era. Ea murise la optsprezece ani. Iar când mama a împlinit optzeci de ani, mi-am dat seama că ea e ultima persoană în viață care îmi poate povesti despre bunica mea – și acum ea e la vârsta la care bunica mea murise. Mai bine o întreb acum.
Persoana despre care mi-a povestit nu semăna deloc cu cea pe care mi-o aminteam – era o persoană complet diferită. Iar acea poveste a adus o perspectivă cu totul nouă nu doar asupra amintirilor mele cu bunica, dar brusc am înțeles mult mai bine felul în care a crescut mama. Ceea ce înseamnă că am înțeles și mai bine lucruri din relația cu părinții mei când eram mic. Deci trecutul joacă un rol enorm în viețile noastre, că vrem sau nu. Și acest lucru l-am înțeles abia de curând. Deoarece, cum nu știm ce e real sau nu în amintirile noastre, un bun prieten de-al meu spune că nu e niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită – ceea ce e adevărat, pentru că poți alege în ce amintiri să crezi. Dar trecutul te va afecta. E simplu. Să nu mai vorbim de trecutul nostru istoric, când vine vorba de națiuni și societate.
Îmi amintesc una dintre ultimele scene dintre David și mama lui – el află despre bunica sa abia atunci, că a existat. Poate vom descoperi mai multe detalii.
E perfect posibil.
Și întrebarea asta continuă cealaltă: nu e vorba doar de trecut, ci și de mediu: părinții noștri, oamenii din jurul nostru, genele noastre.
Desigur, desigur – natură versus educație, și asta e extrem de important. Natura câștigă, dar natura face și mutații și evoluează, deci totul e un mare amestec fascinant.
Bine. Deci ce este Henrik Fexeus acum – psiholog, scriitor sau mentalist?
Mă identific deopotrivă ca mentalist și scriitor, dar, dacă ar trebui să folosesc un singur cuvânt, m-aș numi entertainer. Un showman. Da, pentru că și când scriu, scriu pentru a distra. Scopul meu principal e să te entuziasmeze și să te fascineze timp de câteva ore. Dacă pot strecura și un subtext mai profund, cu atât mai bine. Dar scopul meu principal e pur și simplu să îți ofere acea stare de bine – nu neapărat bine în sens afectiv, ci de distracție. Acea doză de dopamină, acel moment de bucurie.
Ce îți place mai mult acum – să scrii ficțiune polițistă sau activitățile tale de dinainte?
Ah, activitățile de dinainte…
Să fii mentalist sau entertainer…
Ei bine, m-am oprit din scrisul nonficțiunii și am încetat să mai particip și la conferințele motivaționale – aveam multe, călătoream prin toată lumea predând limbajul nonverbal companiilor. M-am oprit din toate astea. Îl numeam pe omul acela expertul Henrik.
Acum fac practic două lucruri: fac mentalism și scriu. Și cred că, dacă aș face un singur lucru, m-aș plictisi. Am nevoie de mai mult de un lucru. Dar am și lucrat ca mentalist timp de douăzeci de ani.
Deci, dacă ar trebui să aleg acum, aș alege cu siguranță să continui ca scriitor. Spectacolul cu care sunt în turneu acum – dacă acesta va fi ultimul pe care îl fac, voi fi foarte fericit. E un final foarte frumos al acelei cariere. Și mă distrez enorm scriind.
Ai deja întreaga poveste în minte când începi să scrii sau se dezvoltă pe parcurs?
Diferă de la carte la carte. De exemplu, în Sacrificiul știam finalul. De obicei vreau să știu finalul, pentru că atunci nu mă panicheze prea tare dacă povestea capătă o turnură ciudată – știu încotro ne îndreptăm. Sacrificiul a fost special pentru că știam finalul și știam și ce întrebări nu vor primi răspuns în această carte – urmau să primească răspunsuri în a doua. Dar eu nu aveam acele răspunsuri.
Deci când am început să scriu a doua carte, nu știam deloc unde mă va duce.
Deci nu știai cine e răufăcătorul principal?
Acum știu, da – dar atunci nu știam.
Și după ce-ai aflat, n-ai regretat…
Nu, pentru că eram foarte fericit că ajunsesem la acel final. Și dintr-odată mi-am dat seama că nu e gata. Bineînțeles, aveam mai multe direcții posibile. Diferă de la caz la caz. Acum tocmai am început a treia carte, iar de această dată am deja mijlocul cărții. De obicei asta e partea pe care o descopăr pe parcurs – de data asta îl am, și trebuie să găsesc începutul și finalul. N-am descoperit încă un proces exact, pe care să-l aplic de fiecare dată – ceea ce-l face și mai interesant.
(NA: spoiler pentru cei care n-au citit încă primul volum, Sacrificiul.) Când ai început să scrii, știai deja că vei avea tripleți?
Da, știam. Toate răsturnările de situație erau acolo de la bun început. Am pornit de la structura cărții ca un truc de magie sau o iluzie mentală – de obicei vin cu o idee nebunească și lucrez spre final de la ea. În acest caz, m-am gândit: n-ar fi grozav dacă ar exista un personaj cu un frate ascuns, dar de fapt erau tripleți, unul dintre ei murise, iar poveștile au venit de la acea idee.
N-ai descoperit asta în paralel cu viața reală?
Nu, nu, nu de data asta.
Bine. Ai o rutină anume când scrii?
Da, mă așez și scriu. Depinde de unde mă aflu în timpul procesului de scriere, dar am nevoie să-mi blochez calendarul – am nevoie de cel puțin o zi întreagă pentru scris. Dacă știu că am o întâlnire la prânz, probabil nu voi putea scrie nici înainte de prânz, pentru că am nevoie să simt că nu există niciun termen-limită în timpul zilei. Mă trezesc la 7.30 dimineața. Iau micul-dejun cu familia. Merg la birou – obișnuiam să am un birou în oraș. Acum am un birou acasă. Mă așez cu o cafea și… mă apuc la treabă. Nu îmi citesc e-mailurile, nu mă uit la telefon.
Și după un timp mă plictisesc suficient de tare cât să încep să scriu. Chiar dacă nu am chef, scriu oricum – pentru că și când scriu ceva despre care știu că nu va ajunge în carte tot e util. Cel mai probabil din toată acea scriere va ieși ceva bun. Uite, asta e o idee bună – s-o păstrăm. Nu se știe niciodată. Secretul scrisului e disciplina constantă față de timp, și mereu ai nevoie de mai mult timp decât crezi.
N-ai un loc preferat sau un moment preferat al zilei? Ai nevoie de disciplină pentru a scrie.
Nu neapărat cărți mari – dar vreau să încep dimineața, pentru că dacă jumătate din zi s-a dus, deja mă gândesc la cină.
Nu am un moment fix să încep. Însă unul dintre lucrurile pe care am început să le fac la începutul unei cărți noi este să mă duc într-o altă țară – de preferat una a cărei limbă nu o vorbesc, astfel încât să nu pot comunica cu nimeni și să nu pot merge la nicio întâlnire. Le spun oamenilor că sunt offline. Nu trebuie să mă gândesc dacă pregătesc cina pentru familie – mă pot gândi doar la cartea mea. Dorm noaptea, ceea ce ajută enorm.
Mi-ai spus deja că momentan ai încetat să mai scrii ficțiune – voiam să te întreb: ce îți place mai mult să scrii, ficțiune sau nonficțiune?
Ficțiune, cu siguranță.
Suedia e una dintre cele mai bogate țări din lume când vine vorba de scriitori de crime și de ficțiune polițistă. De ce crezi că a fost posibil ca acest gen să devină un fenomen global?
E doar observația mea personală, dar cred că unul dintre elementele-cheie ale nordic noirului este că pune poate un accent mai mare pe personaje și relații care nu au neapărat de-a face cu intriga. De obicei asta găsești în thrillerele britanice clasice sau la Elizabeth George – se citesc mai degrabă ca niște romane. Cred că nordic noirul a preluat acel element din romane – grija profundă față de personaje și relații – și l-a aplicat genului polițist. Dacă citești ficțiune polițistă americană, de exemplu, e foarte axată pe intrigă – personajele trebuie să fie interesante, dar totul se rezumă la intrigă, mister, poveste. Cred că nordic noirul este poate ceva mai mult… e la fel de interesant să afli cine e criminalul ca să afli că un personaj va naște un copil. Viața obișnuită e tot acolo. Și cred că ăsta ar putea fi unul dintre elementele de atracție.
Cred că prin ei am ajuns să ne pese de personaje.
Da, categoric.
Și continuând răspunsul ăsta – cum reușești să fii apreciat de cititori din toată lumea?
Da, dar cred că am și ajuns să fim buni la asta. Suedia, în general.
Nu doar Suedia – toate țările nordice.
Da, corect – toate țările nordice. E atât de întuneric iarna. N-avem altceva de făcut decât să bem bere sau să scriem.
La urma urmei, atmosfera e deja acolo.
Absolut! Atmosfera e, știi, sumbră – e foarte propice să te gândești la mister și la crime. Și poate e și un mediu sigur în care să scrii, pentru că până de curând nu am avut probleme mari cu violența.
N-am fost în război, deci în societatea noastră nu avem umbra violenței ce planează deasupra noastră – ceea ce ne lasă un spațiu mai liber să scriem despre lucruri violente și întunecate sau să le explorăm.
Buun, cam a fost tot. Mulțumesc mult pentru interviu și răspunsuri!
Mulțumesc și eu! Și lecturi plăcute!
