Autor: Marius Albert Neguț
Titlu: Șoaptele urii (2025)
Editură: Editura pentru Artă și Literatură
Colecție: Violet
Redactor: Liliana Scarlat
Coperta: Liliana Dumitru
Nr. pagini: 346
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 46
Nota Goodreads: 4,96 (23 note)
Șoaptele urii – o Indie de hârtie care miroase a santal
Descrierea editurii: „Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii. Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.” – Ana-Maria Negrilă, scriitoare
Să fii scriitor român și să alegi India antică drept decor pentru un roman fantasy e, trebuie să recunoaștem, o mișcare cel puțin îndrăzneață. De ce zic asta? Pentru că, cel puțin din cunoștințele mele, noi nu avem o tradiție a ficțiunii inspirate din mitologia indiană, nu avem cititori obișnuiți cu zeii hindușilor și cu sistemul de varne, ba nu avem nici măcar un precedent notabil în spațiul literar autohton. Și totuși, Marius Albert Neguț s-a documentat serios și a abordat exact acel spațiu inedit.
Cine e Marius Albert Neguț? Un om care scrie mult și care reușește totuși să nu se repete – ceea ce este, în sine, o raritate. A debutat în 2016 cu Îngeri rătăciți și a câștigat aproape imediat Premiul Special al Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”. De atunci, a trecut prin roman autobiografic (Din altă viață, o serie de patru volume), thriller social (Cerberus la Polirom), ficțiune istorică (1877: Portretul unei iubiri desăvârșite la Univers) și a atins subiecte dificile cum e abuzul asupra copiilor în Chipurile lui Ahriman (Univers, 2024). E, pe scurt, un autor care nu stă locului și care pare să scrie bine tocmai pentru că schimbă registrul înainte să se plafoneze.
Șoaptele urii vine dintr-o altă direcție decât celelalte cărți ale sale. Neguț spune el însuși că după romane care îl consumă emoțional – și cele cu substrat social greu îl consumă, evident -, simte nevoia să se refugieze în ceva mai „aerisit”. Nu mai puțin serios, dar mai puțin apăsător. Sămânța cărții a fost plantată de două povestiri scurte, Hulita și Biruitorul lumii, ambele premiate la Concursul de Literatură SF & Fantasy „Renașterea Buzoiană” în 2022 și respectiv 2024 (sursa, aici, dar și în prezentarea autorului de pe site-ul editurii). Jai, personajul principal al romanului, și-a făcut prima apariție tocmai în acele texte – ceea ce înseamnă că lumea în care pătrundem a fost gândită și testată înainte de a fi extinsă la dimensiunea unui roman.
Și ce lume e asta! India secolului al V-lea î.Hr. – o perioadă în care credințele vechi se ciocneau cu întrebări noi despre suflet, datorie și eliberare, în care castele trasau granițe între oameni mai redutabile și mai greu de trecut decât orice zid, în care pe malurile Gangelui se oficiau ritualuri ce amestecau frică și speranță în proporții egale. Neguț e și istoric, nu doar scriitor, și asta se simte nu în note de subsol sau în erudiție afișată, ci în modul în care lumea romanului respiră coerent, fără să pară un decor de teatru.
Jai, fiul lui Ram și al Padmei – soție de rajah, deci cu un statut complicat prin definiție -, pierde tot ce îi era drag și pornește pe drumul răzbunării. Până aici, construcția sună familiar: băiatul cu un destin apăsător, demonul care i-a posedat tatăl, misiunea de-a salva lumea. Însă Marius Albert Neguț nu se mulțumește cu scheletul clasic. Drumul lui Jai nu e o simplă succesiune de bătălii, ci o călătorie spre interior, în care personajul descoperă treptat că ura, oricât ar fi ea de justificată, reprezintă un combustibil care-l poate arde și pe cel care o poartă. Karma, dharma, moksha – aceste concepte nu sunt decorațiuni exotice presărate ici-colo pentru culoare locală, ci osatura morală a întregii povești.
Dveș, demonul, merită o mențiune separată: acesta nu e un monstru cu colți și aripi care există doar ca obstacol de înlăturat sau inamic suprem de doborât în final. El are o logică proprie, o filozofie a urii care, în anumite momente, sună deranjant de coerentă. Așadar, pare exact tipul de antagonist care te face să înțelegi de ce e cu adevărat periculos, nu doar să-l urăști.
În jurul lui Jai gravitează o galerie de personaje care salvează romanul de la orice tentație de simplism: Deva, cel care ignoră granițele dintre caste cu o seninătate subversivă; Neev, comandantul fidel; Salman, prietenul; Ruha, cea care l-a salvat cândva și poartă cu ea un mister bine dozat. Și Lila – iubirea pentru ea e forța care-l ține pe Jai ancorat în umanitate atunci când răzbunarea amenință să-l înghită cu totul. Și, bineînțeles, îi mai avem și pe Ravi, prietenul cel bun până la un moment dat și cel care pune totul în mișcare într-un final, dar și pe Jivin, tâlharul preschimbat în tată fidel și iubitor de puterea dragostei și a căinței.
Romanul are ritm – uneori poate chiar prea mult -, în timp ce alteori parcă stagnează cam mult, unul dintre lucrurile pe care i le-am reproșat în timp ce-l citeam (de pildă, e nevoie de aproape o sută de pagini pentru ca eroul principal să se nască măcar – deși acest spațiu, această primă parte, are o oarecare miză pentru că justifică apariția și dezvoltarea demonului malefic Dveș -, iar apoi, în punctul culminant al acțiunii, când demonul îl împinge pentru prima oară cu adevărat pe panta pierzaniei pe Jai, întreaga acțiune să fie expediată în doar trei-patru pagini, pe repede înainte, de nici n-ai timp să respiri – punctului culminant îi este acordat mai puțin spațiu decât unei cugetări de-a mamei lui Jai din prima parte). Prin urmare, dacă sunteți genul de cititori care vrea să se oprească din când în când ca să mai contemple peisajul, s-ar putea să simțiți că narațiunea vă trage de mânecă înainte să apucați să respirați. Dar pentru cine vrea să fie purtat, să uite câteva ore de tot ce-l înconjoară, Șoaptele urii își face treaba de minune.
Șoaptele urii rămâne, în final, un roman cu o miză clară și pe care Marius Albert Neguț nu o ascunde: eroul adevărat nu e cel mai priceput la mânuirea sabiei, ci acela care alege să dea viață în loc să ia. Într-un gen literar care glorifică adesea violența ca rezolvare universală, mesajul ăsta are ceva liniștitor și plăcut – și, dacă stați să vă gândiți un pic, ceva profund indian. Ceea ce-i un lucru deopotrivă interesant și întru totul inedit.
PS: dacă sunteți curioși să aflați mai multe despre geneza cărții, dar și despre autor și operele sale, vă recomand din toată inima excelentul articol de pe citeste-ma.ro.
„Deasupra noastră sunt zeii. Am înțeles demult că suntem la cheremul lor, suferind ori bucurându-ne după toanele pe care le au. Cu ce i-am supărat, mă întreb, de vor să-mi ia acum tot ce mi-au dat? Eu respect legea, Jivin s-a schimbat și duce o viață curată. Jai…”
