Premii: National Book Critics Circle Award for Fiction 1999, The Macallan Gold Dagger for Fiction 2000
Nota Goodreads: 3.89 (32990 note)
Descrierea editurii: „Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.”
Puneți niște Raymond Chandler (fals, nici vorbă de Philip Marlowe, oricât de glumeț ar părea protagonistul, totul e din pricina afecțiunii de care suferă), Oliver Sacks și Irvine Welsh (cu acesta din urmă sunt de acord, pe cel de-al doilea nu l-am citit) și veți obține, adăugând și alte câteva ingrediente, Orfani în Brooklyn. Sau așa îl laudă MAXIM.
Începe bine povestea, misterul e mare cât cuprinde, apoi continuă și mai interesant, căci m-a făcut să cred că am dat peste o cutremurătoare poveste cu orfani traumatizați la cămin care sunt salvați de un mafiot inimos și dornic să facă niște bănuți pe spinarea unor băieți cam săraci cu duhul, însă apoi povestea cam degenerează, mai ales după dispariția mafiotului. Dar apoi acesta se întoarce și pare că le va găsi o întrebuințare serioasă băieților săi, transformându-i în ajutoare de detectiv particular.
Cam așa stă treaba. Însă mafiotul este ucis de către un asasin misterios și orfanii lui nu pot face nimic pentru a-l salva. Dar flerul de detectiv al lui Lionel Essrog îl pune pe acesta pe urmele misteriosului asasin. Misterele se-adună, iar faptul că lui Lionel îi pune bețe-n roate la tot pasul Sindromul Tourette de care suferă nu e deloc de ajutor.
Însă Jonathan Lethem alege să aștearnă o poveste polițistă tocmai prin prisma acestui personaj trăsnit, de care viața și-a cam bătut joc și continuă să-și bată. Trama polițistă mi s-a părut de fapt mai mult un pretext pentru o analiză socială serioasă și al unui studiu de caz destul de aprofundat al acestei misterioase afecțiuni imposibil de ținut în frâu. Căci nu e ca în filmul acela cu adolescenți farsori, în care majoreta le striga măscări spectatorilor între două tumbe. Nu, Sindromul Tourette se manifestă și prin gesturi repetitive, ticuri verbale și cuvinte lipsite de sens, mici acte ciudate care-l transformă pe bietul Lionel Essrog într-un exponat de care râde lumea și pe care nu-l poate lua nimeni în seamă.
Și în asta constă măiestria poveștii, nu cea mai antrenantă din lume, dar cu un protagonist suficient de interesant cât să te facă să o duci până la capăt. Și cu toate că nu prea am agreat stilul, ciudățenia deosebită a personajului principal, cât și faptul că, de la un moment dat încolo, ancheta a devenit suficient de interesantă cât să mă facă să vreau să aflu și finalul, care-i miza, ce-i cu soția mafiotului Frank Minna, unde a pus mâna pe ea, ce-i cu misterul care o înconjoară și, de asemenea, de ce a fost nevoie să fie omorât acesta.
Stilul nu e deloc facil, ticurile verbale ale lui Lionel îngreunează povestea și, mai ales, o ia destul de des pe arătură, cugetând la tot pasul și abătându-se de la povestea pe care vrea să o spună, dar… e un roman clasic? Probabil. Filmul, de urmărit și el, doar e cu Edward Norton. Povestea, așa și-așa. Personajul Lionel Essrog? Probabil unul dintre cele mai interesante pe care le-a oferit literatura ultimelor două decenii. Aștept Gun, With Occasional Music. Sau Girl in Landscape.
