Emily Howes,
Fiicele pictorului
Traducere și note de Carmen Pațac
Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”
Publicat în 2024, romanul de debut al scriitoarei Emily Howes ‒ al cărui manuscris a câștigat Mslexia Competition 2021 ‒ a fost finalist la Historical Writers’ Association Debut Crown • selecționat de New York Times Book Review printre cele mai bune trei romane istorice din 2024 • inclus de The Times printre primele zece romane de ficțiune istorică ale aceluiași an • desemnat de Sunday Times drept una dintre „Cărțile anului“ • ales pentru BBC Radio 2 Book Club • numărul 1 Kindle Bestseller.
Inspirat de viața fiicelor pictorului englez Thomas Gainsborough din secolul al XVIII-lea, romanul de față explorează, cu o puternică scriitură evocatoare, relația complexă dintre cele două surori, Peggy și Molly. În 1759, lăsând în urmă Ipswichul idilic și naivitatea copilăriei, fetele se mută împreună cu familia lor la Bath. Aici se adâncește lupta lor comună împotriva bolii mintale care o învăluie pe Molly. În mijlocul înaltei societăți guvernate de norme rigide și aparențe, cele două surori se confruntă cu o erodare a legăturii dintre ele, oscilând între devotament și neputință.
EMILY HOWES s-a născut în Essex în 1981. Este autoarea a numeroase povestiri scurte care au fost selecționate pe listele scurte ale premiilor Bridport, Bath Short Story Award și New Scottish Writing Award. A lucrat ca regizor de teatru, televiziune și radio, a absolvit un masterat în psihoterapie existențială și lucrează ca psihoterapeut. Fiicele pictorului (The Painter’s Daughters; Humanitas Fiction, 2025), romanul său de debut, a câștigat Mslexia Novel Competition în 2021. A fost ales pentru BBC Radio 2 Book Club, fiind și finalist în cadrul Historical Writers’ Association Debut Crown în 2024. De asemenea, a fost selectat printre cele trei cele mai bune romane de ficțiune istorică în New York Times Book Review și este considerat unul dintre cele mai bune zece romane de ficțiune istorică ale anului 2024, potrivit The Times/Sunday Times Books of the Year. Emily Howes locuiește în estul Londrei împreună cu cei doi copii ai săi, cele două pisici și câinele.
Fragment
Mama a pus toate nimicurile noastre care ne‑au însoțit copilăria în două cutii pătrate, pe care le vinde la un singur preț. Calul meu de lemn pe patru roți e acolo, și cercul nostru, și șase păpuși pictate, cam prăpădite, de dimensiuni diferite, și cele câteva rochițe bune pe care nu le‑am ferfenițit. Cartea noastră cu trei sute de animale. Cuburile de lemn pe care le‑a cioplit tata când s‑a tăiat la degetul mare, o tăietură așa de adâncă, încât a rămas în urma ei fantoma zimțată a unei linii albe sub încheietura degetului. O doamnă vine și cotrobăie în cutii și ia jumătate din ce e acolo pentru jumătate din prețul cerut de mama. Și ce rămâne e aruncat de mama la gunoi.
Ultimele noastre lucrușoare sunt puse în niște cufere, fiind doar bibliile noastre, două sau trei rochițe și câteva nimicuri de care n‑am putut să ne despărțim. O s‑avem altele noi la Bath, e refrenul pe care îl reia mama de câte ori ne plângem că am rămas fără una, sau alta. Noi la Bath, noi la Bath. Toate vor fi noi la Bath.
Sunt doar lucruri, nimic mai mult, îmi spune Molly în ultima noapte când am dormit în ceea ce fusese patul nostru. Doar lucruri, și toată lumea știe că e imoral să‑ți pese prea mult de lucruri. Dar în ele e viața noastră, îmi zic eu. Chiar și viața noastră o să fie nouă la Bath.
A doua zi, cuferele sunt puse deasupra, pe trăsură, care așteaptă să ne ducă la diligență. Eu sunt în grădină, ca să mă feresc din calea tuturor. Vreau să mă uit la pomii cu formele lor întortocheate atât de cunoscute, să‑mi plimb degetul pe zidurile de piatră ale casei, să încerc să țin minte forma ferestrei de la dormitorul nostru ca să pot să mă gândesc la ea mai târziu. Dar, în loc de toate astea, îmi țin echilibrul pe zidul grădinii, punând un picior în fața celuilalt, călcâi la vârf, călcâi la vârf, încercând să uit de greața pe care o simt în stomac.
Barnstaple, grăsunul nostru motan roșcat, mă urmărește de la capătul zidului. Ne uităm unul la altul. Deși e îngrozitor să pleci, ar fi și mai îngrozitor să fii lăsat de izbeliște. Îl iau pe sus și‑l duc, în timp ce protestează, în dulapul de sub scări. Intru și eu acolo și‑l țin în brațe, mângâindu‑i blana deasă. Stau acolo, ghemuită bine, acoperindu‑mi urechile ca să nu‑i aud mieunatul din ce în ce mai disperat. Când ceasul bate ora nouă, mama și tata și Molly trebuie să încerce cu toții să mă scoată de acolo, căci nu se poate să pierdem diligența.
— Cine o să‑i dea de mâncare? întreb eu. Cine o să aibă grijă de el?
— Cei care‑o să vină după noi, Peg, zice Molly.
Vreau să‑i spun că mă doare‑n cot de ce crede ea. Vreau să‑i spun din nou că numai ea e de vină.
Întinde mâna și‑i zburlește blana lui Barnstaple, iar el începe să toarcă răgușit și total lipsit de demnitate. Mama, care e în picioare de când s‑a crăpat de ziuă ca să facă curățenie în casă și să‑i plătească pe servitori, îmi spune:
— Nu fi caraghioasă, Peggy. Găsești o grămadă de pisici la Bath.
Și pe urmă, fiindcă era cât pe‑aci să dea cu capul de obloul care n‑a fost închis ca lumea, adaugă:
— Gata, m‑am săturat. Ar trebui să vă fie rușine. Să plângeți pentru o pisică. Habar n‑aveți nici una din voi cât de grea e viața și ce noroc a dat peste voi.
