Lecturi 495: Gabriella Zalapì – Ilaria sau drumul spre nesupunere

Autor: Gabriella Zalapì

Titlu: Ilaria sau drumul spre nesupunere (2026)

Titlu original: Ilaria ou la conquête de la désobéissance (2024)

Editură: Trei

Colecție: Fiction Connection

Traducător: Cristina Roxana Zaharia

Redactor: Mihaela Stan

Coperta: Tudor-Gabriel Motroc

Nr. pagini: 176

Format: Trade Paperback, 13×20

Premii: Prix Femina des Lycéens 2024, Prix Roman des étudiants France Culture 2024, Prix Blù Jean-Marc Roberts 2024, Prix Jean Freustié 2025, Prix Millepages 2024, Prix Pittard de l’Andelyn 2025, Prix Sils Maria 2025

Nota Goodreads: 3,79 (624 note)

O fetiță, un tată și doi ani de drum fără întoarcere

Descrierea editurii: „Dacă ne gândim la Lolita lui Nabokov, recunoaștem gestul unui adult atotputernic care scoate o ființă vulnerabilă din lumea copilăriei, forțând-o să intre în lumea lui, alcătuită din durere, alcool și jazz. (…) Un roman tulburător despre maturizare, susținut de proza senzorială și rafinată a Gabriellei Zalapì.“ – Lire Magazine Litéraire

„Cu o virtuozitate provenită din simplitate, cu propoziții scurte și precise, autoarea dezvăluie violența și defectele adulților din perspectiva unui copil. Un roman despre maturizare, de o mare sensibilitate și senzualitate, o călătorie deopotrivă dură și tandră, în care capacitatea de a se mira a unei fetițe supraviețuiește, din fericire, tristeții, temerilor și durerii.“ – Madame Figaro

„Prin ambivalența remarcabilă a legăturilor dintre fiică și acest tată detestat și iubit deopotrivă, prin tensiunea constantă creată de prezența-absența mamei, acest roman subtil lasă o impresie pe cât de puternică, pe atât de durabilă.“ – La Liberté

Totul începe într-o zi de mai 1980, la ieșirea de la școală. Ilaria, o fetiță de opt ani, urcă în mașina tatălui său – și lumea ei se schimbă definitiv. E un decor efervescent și complicat, unde mica Ilaria ajunge să trăiască sub autoritatea unui tată carismatic, dar profund tiranic și imprevizibil. Atmosfera cărții este construită cu o precizie aproape chirurgicală, reușind să surprindă acea tensiune mută care plutește într-o familie unde aparențele sunt totul, dar realitatea interioară e fragmentată. La mijloc sunt aproape doi ani, doi ani de frontiere traversate și orașe străbătute: Geneva, Torino, Trieste, Roma, Palermo. Pentru Ilaria, lumea s-a răsturnat. Romanul scurt al Gabriellei Zalapì – abia 175 de pagini, cu margini generoase, care îi conferă aerul unei nuvele – e, paradoxal, una dintre cele mai dense și mai tulburătoare cărți pe care le puteți citi dintr-o suflare.

Ceea ce frapează încă de la început este stilul narativ al lui Zalapì. Autoarea folosește o economie de mijloace remarcabilă, scriind propoziții scurte, tăioase, care redau perfect perspectiva copilului: o observație directă, fără filtre, dar încărcată de o greutate emoțională pe care Ilaria abia începe să o proceseze. În plus, un lucru neobișnuit îl reprezintă faptul că nu există un răufăcător clasic. Tatăl, Fulvio, nu e un monstru – e un om care s-a pierdut pe sine. Consumat de ideea că fosta soție ar putea să-l iubească din nou, el întreține un delir din care ajunge să facă parte și Ilaria, care devine, cel puțin parțial, o monedă de schimb. Astfel, figura tatălui se transformă într-un personaj care domină întreg universul fetei. El nu e doar un părinte, ci un regizor care impune reguli stricte și absurde, transformând viața de familie într-o scenă de teatru unde nimeni nu are voie să greșească replica. Această dinamică subliniază tema controlului absolut și a modului în care acesta strivește spontaneitatea copilăriei. Flamboaiant și fricos în același timp, elegant și înecat în fumul de țigară. Relația dintre ei e plină de ambivalență – amestec de iubire, admirație, neîncredere, furie și uneori dezgust față de acest om.

Forța narativă a cărții vine din alegerea perspectivei: Gabriella Zalapì plasează protagonista ca naratoare a propriului destin, cufundându-ne în mintea unei fetițe de opt ani față în față cu un tată de neînțeles. Ilaria se teme de el și de izbucnirile lui, speră, se îndoiește, îl urăște, și totuși îl iubește. Acest cocteil de sentimente contradictorii, descris cu o precizie rară, e unul dintre cele mai credibile portrete ale copilăriei prinse între părinți care se îndepărtează unul de altul. Ilaria însă nu rămâne o victimă pasivă. Farmecul romanului constă tocmai în această „cucerire a nesupunerii” menționate în titlu (cel original). Nu e vorba de o revoltă zgomotoasă, ci de o serie de mici gesturi, de gânduri ascunse și de observații tăcute prin care fetița începe să își delimiteze propriul teritoriu interior, separat de voința tatălui său.

Ilaria e privată de cotidianul copilăriei, aruncată în mișcări imprevizibile care totuși se repetă: sosirea într-un loc necunoscut, o cameră printre atâtea altele închiriate deasupra unui bar, un hotel, un cuplu de prieteni, bunica paternă. Orele petrecute în mașină reprezintă excelent modul în care copilul e constrâns, imobilizat, și totuși prins într-o permanentă fugă înainte împotriva căreia nu poate face nimic. Există ceva profund trist în imaginea fetei care privește pe geam alte familii normale – cu coafuri perfecte, haine curate și călcate, îndreptându-se spre un loc precis.

Pentru a face simțită fractura răpirii și apăsarea lucrurilor nespuse, autoarea a ales o formă evocatoare: paragrafe scurte, replici fără ghilimele, elipse și spații albe. Monologul interior al fetiței descrie necontenit tatăl – pe care îl cunoaștem doar prin ochii ei -, uneori însoțit de telegramele redate în narațiune. Aceste telegrame au ceva absurd și sfâșietor în același timp, ca o mașinărie defectă ce continuă totuși, nu se știe cum, să funcționeze. Un element care face cartea specială este utilizarea „arhivei”. Zalapì inserează în text referințe la fotografii, scrisori sau obiecte, oferind narațiunii un aer de autenticitate documentară. Citind, ai senzația că răsfoiești un album de familie vechi, unde sub imaginile alb-negru impecabile se ascund secrete dureroase și nespuse.

Cartea nu e un roman politic, dar în fundal se conturează actualitatea politică dramatică a Italiei anilor ’80: atentate, luări de ostatici, asasinate. Creșterea violenței în țară intră în rezonanță cu frustrarea și agresivitatea crescândă a tatălui, precum și cu închistarea treptată a Ilariei într-o lume interioară unde realul și visul nu mai sunt întotdeauna disociabile. E un context perfect ales: o epocă de convulsii colective pentru o poveste de convulsii intime. Contextul istoric al Italiei de atunci – o perioadă de schimbări sociale majore și tensiuni politice – servește ca un ecou perfect pentru frământările interne ale personajului. Lumea exterioară începe să se spargă, la fel cum se crapă și autoritatea patriarhală din interiorul casei Ilariei.

Relația Ilariei cu mama sa este un alt punct sensibil și important. Mama apare ca o figură mai degrabă ștearsă, complice prin tăcere la regimul tatălui, ceea ce adâncește izolarea fetei. Această absență a sprijinului matern o forțează pe Ilaria să își caute resursele de supraviețuire singură, transformând-o într-un observator fin al slăbiciunilor umane. Pe măsură ce povestea înaintează, observăm cum Ilaria începe să vadă cu adevărat. Ea decodează ipocrizia adulților din jurul său și începe să înțeleagă că lumea tatălui ei, deși pare de nepătruns, e construită pe fundații fragile de orgoliu și nesiguranță. Această trezire a conștiinței e redată cu o delicatețe rar întâlnită și care sporește farmecul acestei povești.

Mai departe, unul dintre cele mai subtile fire ale cărții este pierderea de sine a Ilariei. Uitarea francezei în favoarea italienei reprezintă un simptom printre multe altele al erodării propriei identități, pe măsură ce lunile și orașele se succed. Fata care a plecat din Geneva nu mai e aceeași cu cea care va ajunge în Sicilia. Și nu e clar dacă asta reprezintă o pierdere sau un nou  început. Gabriella Zalapì reușește să evite capcanele sentimentalismului excesiv. Deși subiectul e unul greu – abuzul psihologic și controlul parental -, tonul rămâne lucid și echilibrat. Cititorul este lăsat să simtă singur greutatea fiecărei scene, fără a fi ghidat de explicații morale inutile, în timp ce figuri străine primitoare deschid posibilități: Mauro, muncitorul, Vito, omul bun la toate, Ninì, țăranca. Alături de ei, Ilaria învață diferențele sociale și inventează alte tipuri de legături. Aceste întâlniri fugitive sunt adevăratele momente de respiro ale romanului – mici fisuri de lumină în care fetița descoperă că lumea e mai mare decât obsesia tatălui ei.

Universul creat de Zalapì e foarte sonor – textul e punctat de numeroase onomatopee care fabrică o atmosferă: „fâș-fâșul” ștergătoarelor de parbriz, „gâl-gâlul” whiskyului, „bling-blangul” al bâlciului. Există o plăcere senzorială în lectură care contrastează straniu cu angoasa situației, și tocmai din acest contrast se naște magia cărții. Totodată, titlul promite o „cucerire a neascultării, a nesupunerii” – iar această cucerire nu vine printr-un act eroic, ci printr-o acumulare lentă de luciditate. Finalul nu e unul zgomotos și reprezintă o acumulare treptată ce duce la un deznodământ inevitabil.

Ceea ce ar putea fi un fapt divers sordid devine o narațiune sfâșietoare, pentru că textul pune pe primul loc senzațiile, tăcerile, lucrurile nespuse lăsate interpretării cititorului. Proza vie și incisivă, fără ornamente, nu caută nici demonstrația, nici patosul, ci însoțește cât mai aproape o sensibilitate fragilă. Asta e, în definitiv, ce face Ilaria atât de specială: nu te strivește cu drama, ci te lasă să o simți singur, în spațiile albe dintre cuvinte. În concluzie, Ilaria sau drumul spre nesupunere este o lectură despre curajul de a fi tu însuți într-un mediu care te vrea o copie fidelă a așteptărilor altora. E o carte scurtă, dar densă, care vă va rămâne în minte mult timp după ce ați închis ultima pagină, tocmai prin forța simplității sale.