Gangland este o distopie cyberpunk intensă, plasată într-un viitor post-uman în care tehnologia nu mai promite nimic, iar lupta pentru supraviețuire a devenit rutină. Cei bogați au fugit pe orbită. Cei rămași — adolescenți abandonați, copii-soldați, bande înarmate — se luptă cu ce-a mai rămas din omenire și din ei înșiși. În acest peisaj brutal apare Olivier, un copil misterios care știe lucruri ce n-ar trebui cunoscute. În altă parte, Maria e trimisă într-o misiune care ar putea rescrie tot ce știa despre lume. Protagoniștii, doi adolescenți marcați de haos, înțeleg că nu-și mai permit luxul inocenței, iar violența nu mai e o soluție. Ideal pentru cititorii care caută o poveste explozivă despre identitate, revoltă și supraviețuire într-o lume în care cei mici trebuie să se unească, pentru că altfel nu îi mai salvează nimeni. Gangland promite dialoguri sclipitoare, scene dramatice și acțiune trepidantă până la ultima pagină!
Roman distins cu Premiul Vladimir Colin 2008
Roman disponibil pentru precomenzi, cu reducere, autograf, semn de carte și sticker cyberpunk!
Romanul Gangland, apărut inițial în 2006 și distins în 2008 cu Premiul Vladimir Colin, se află acum la cea de-a treia ediție. Considerat, încă de la apariție, drept o realizare de vârf a literaturii cyberpunk românești, Gangland prezintă un viitor apropiat îngrijorător de similar cu prezentul nostru. Pe un fundal de război civil, megacorporații în metastază și inteligențe artificiale scăpate de sub control, intriga aduce în scenă o pleiadă de personaje memorabile, implicate în misiuni dificile, cu miză ridicată. Dialogurile sclipitoare și scenele dramatice vă vor menține interesul pe parcursul lecturii, iar acțiunea trepidantă, cu numeroase episoade explozive, are să vă țină cu sufletul la gură până la ultima pagină.
***
În Gangland, tehnologia nu mai e o promisiune sau un miraj al viitorului, ci o relicvă a unei lumi deja prăbușite. Ne aflăm într-o eră post-umană, unde augmentările, implanturile și wetware-ul sunt atât de comune, încât și-au pierdut orice strălucire. Cei bogați au plecat pe orbită. Cei rămași luptă pentru supraviețuire zi de zi. Tehnologia s-a amestecat complet cu viața mizeră a celor lăsați în urmă, într-un peisaj dur, violent și fără milă. Aici își face apariția un băiat misterios, care pare să știe prea multe. În altă parte, o femeie este trimisă să caute un adevăr care i-ar putea schimba lumea. În acest loc al pierzaniei, fiecare pas e o alegere, iar fiecare alegere poate deveni o condamnare.
Gangland este Mad Max și Blade Runner după o explozie nucleară. Protagoniștii sunt adolescenți, care trebuie să se maturizeze foarte repede, căci violența nu mai e demult o soluție. Singura lor șansă este unirea forțelor celor mici, care să li se opună celor mari în loc să se sfâșie între ei.
Personajele noastre principale, Enguerrand și O’Blivion, din Ordinul Templierilor, încă mai cred că pot aduce o schimbare. Nu speră neapărat în salvare, dar refuză să se resemneze. În Gangland, să încerci să faci o diferență înseamnă să te lupți cu sistemul, cu orașul, cu orbitalii, cu bandele rivale și cu tot ce a mai rămas din omenire.
Romanul atinge toate reperele definitorii ale genului cyberpunk, dar o face fără a cădea în capcana glorificării. Lumea high-tech/low-life este prezentă în forma ei cea mai crudă: augmentările, armele modificate, inteligențele artificiale și softurile — fie ele de ultimă generație sau relicve — circulă în mâinile celor care nu mai au nimic de pierdut. Orașul Gangland nu e doar un fundal urban, ci o entitate în sine, un spațiu viu, agresiv, instabil, despre care mulți cred că nici măcar nu există, dar care își lasă amprenta asupra oricui îl traversează. Iar transumanismul, departe de promisiunile utopice, se prezintă aici în forma lui cea mai brutală: modificările biologice și cibernetice nu aduc emancipare, ci fragmentează identitatea, generează monștri și accentuează izolarea. Tot ce altădată era futurism promițător devine, în Gangland, o distopie viscerală în care corpul, orașul și tehnologia se degradează împreună.
Ce face Gangland memorabil nu este doar atmosfera apăsătoare, ci și onestitatea brutală. Nu există eroi. Doar încercări, greșeli, decizii grele și speranțe încăpățânate.
În lumea Gangland, nu lupți pentru glorie. Lupți ca să nu fii înghițit. Și, dacă ai noroc, poate afli cine e cu adevărat Olivier. Sau ce caută Maria. Sau de ce totul pare să fi început deja prea târziu.
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2025
Număr de pagini: 332
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Însoțiți de Olivier, Templierii coborâră câteva etaje de-a lungul unor scări de beton obosit. De afară, prin ferestrele sparte și zidurile găurite, ajungea la ei larma bătăliei. Pe măsură ce coborau un palier de scări, apoi încă unul, prin pereți și de-a lungul treptelor urca până la ei, cu insistență sporită, venindu-le parcă în întâmpinare, o vibrație aflată la limita audibilului, o zvâcnire grea repetată periodic, ca un șir de tunete din depărtare. În cele din urmă, privind prin ramele pustii ale ferestrelor de la etajul întâi, aflară sursa vibrațiilor.
Prin piață treceau din când în când tiranozauri enormi, purtând în spate Grei cu musculaturi hipertrofiate. Deși O’Blivion și Enguerrand știau prea bine că toți acei călăreți erau vânjoși, siluetele Greilor li se păreau niște jucării firave în comparație cu masivitatea reptilelor care-i duceau. Fiecare pas al saurienilor făcea să se zguduie pământul, trimițând un tremur ce nu ajungea în creier prin urechi, ci mai degrabă urcând de-a lungul oaselor. Când trei sau mai mulți tiranozauri traversau piața în același timp, efectul combinat devenea insuportabil.
O’Blivion se așeză într-un colț și scoase din buzunarul de la piept o sticlă plată, căreia îi deșurubă încet capacul, având grijă să nu verse vreo picătură de lichid. Trezorierul îi aruncă o privire scârbită.
– Acu’ ți-o mai fi arzând și de băut, remarcă el. Oi fi vrând să serbezi victoria Greilor, sau ce?
O’Blivion nu catadicsi să răspundă. Vărsă câteva picături din sticlă în podul palmei stângi, apoi își tamponă rănile de pe obraji și din frunte, strâmbându-se și mormăind printre dinți ceva de mamă din cauza usturimii.
– Mă mir că ți-a dat prin cap să folosești alcoolul și ca dezinfectant, spuse Enguerrand, pe un ton ceva mai blând.
– Doar n-o să stau să fac septicemie de la țepii ăluia. Cine știe pe unde-avea obiceiul să-și lase masca aia când n-o purta pe față?
– După cum arăta, cred că n-o dădea jos nici când dormea.
– Cu-atât mai rău, zise părintele. Oricum, Greii încă n-au aflat ce-i aia baie.
Aruncă o privire critică la nivelul alcoolului din sticlă, apoi mai turnă câteva picături în palmă și reluă operațiunea.
– Părinte, înțeleg că-ți place să te joci de-a doctorul, da’ chiar așa, de unu’ singur?
O’Blivion se uită chiorâș la trezorier.
– Vrei o gură? întrebă el, întinzându-i sticla.
– Nu, Doamne ferește! Cum o să-ți beau dezinfectantul?
– Nici nu-ți dădeam, replică părintele și trase o dușcă zdravănă. E bun și de anestezic, declară, astupând sticla și așezând-o înapoi în buzunar.
Enguerrand aruncă afară o privire furișă. Greii, unii pe jos, alții călare pe tiranozauri, mergeau deja netulburați încoace și încolo cu diverse treburi, ca și când Regatul Ierusalimului ar fi fost al lor. Era al lor. Trezorierul înțelese asta treptat, ca și când limbajul corporal relaxat al invadatorilor ar fi fost un agent chimic revelator pentru developarea unei imagini mentale.
– De data asta, s-a cam terminat cu Ordinul, zise O’Blivion, care nici nu se deranjase să privească pe fereastră.
Stătea așezat pe podeaua plină de moloz, cu spatele rezemat de un perete, și lustruia cu o zdreanță pușca retezată.
– De ce ești așa convins?
– Parcă n-ai vedea. Teritoriu nu mai avem. Templul a fost ocupat. Frații Templieri s-au împrăștiat care încotro, ori au fost omorâți. Și nici eu nu mă simt prea bine.
Puse zdreanța într-un buzunar, apoi scoase din bandulieră două cartușe și încărcă arma. În penumbră, printre șuvițele negre care îi cădeau pe frunte, ochii părintelui sclipeau ca ai unei fiare.
– Ordinul nu înseamnă teritoriu, îl corectă Enguerrand, iar războiul cu Greii nu s-a terminat.
– De-aici, așa pare.
– Vino-ți în fire! De-abia a început, și-avem multe de făcut.
Trezorierul se ridică și porni către palierul de scări ce ducea la parter. Fără să comenteze, Olivier îl urmă imediat. Ajuns în capătul scării, Enguerrand aruncă o privire peste umăr.
– Te miști azi sau ce faci?
O’Blivion oftă adânc, apoi, cu încetineală și efort, reuși să se ridice la rândul său.
– După toată tevatura asta, aș fi avut chef să mă odihnesc nițel, mormăi el.
– Las’ c-o să te odihnești destul pe lumea ailaltă! replică, de la jumătatea scărilor, trezorierul.
– Pe naiba. Necrosofturile nu numai că n-au parte de liniște, da’ nici ălora vii nu le dau pace.
Casca lui Enguerrand țiui.
– Da… Da, eu… Nu, Marele Maestru nu e disponibil… Nu, situația e sub control… E OK, o să ne respectăm obligațiile contractuale, nici o problemă… Se poate, dar v-am spus că situația e sub control…
Trezorierul făcu un gest scurt prin aer, retezând convorbirea.
– Mama lor de investitori!
Ajunseră la parter, după care porniră spre o ieșire lăturalnică, printre grinzi căzute și cabluri rupte ce atârnau din tavan. Din când în când, călcătura grea a tiranozaurilor făcea să le cadă în cap Templierilor bucăți de tencuială. La capătul unei scări scurte care ajungea până la nivelul străzii, se vedea o ușă metalică de serviciu, pe jumătate smulsă din balamalele ruginite. Enguerrand le făcu semn celorlalți doi să stea nemișcați, apoi se uită afară.
Ușa metalică dădea într-un gang aparent pustiu. La o privire mai atentă, trezorierul remarcă însă un zdrahon postat la ultimul etaj al unei clădiri din partea cealaltă a pieței. Greul era înarmat cu o pușcă graser, luată probabil de la un Templier, și cerceta zona printr-un binoclu cu infraroșii. De acolo, de sus, avea o linie de ochire perfectă către gang.
Enguerrand se retrase la adăpost și scoase Desert Eagle-ul.
– E liber gangul? întrebă, cu voce scăzută, părintele.
Trezorierul privi iarăși către santinelă, apoi activă ochirea laser. Pistolul trase o serie sacadată de trei cartușe.
– Acum, este, replică Enguerrand cu întârziere. Hai repede!
Alergară de-a lungul gangului către piață, ghemuindu-se din când în când la adăpost îndărătul câte unei pubele răzlețe.
– Ce rost mai are să ne maimuțărim așa? întrebă părintele în șoaptă. Oricum, ăia au auzit împușcăturile și ne-așteaptă să scoatem capu’. Tu chiar nu poți să pui amortizor la pistolul ăla?
Enguerrand se uită compătimitor la el.
– Nu-i pistol. E tun. Așa că n-are rost.
Părintele ridică din umeri.
– Tu știi… Acum, ce facem?
– Sper că nu ți-ai pierdut telecomanda în toată tăvăleala aia.
O’Blivion duse mâna sub jachetă, la centură, și, de pe un inel din inox, desprinse o telecomandă cât unghia, pe care i-o arătă trezorierului. Enguerrand încuviință din cap, apoi își puse casca.
– N-o să fie nevoie să ieșim de la adăpost. Nu deocamdată, cel puțin.
– Și cu casca aia ce faci? se interesă O’Blivion.
– Accesez GPS-ul, veni răspunsul dindărătul vizierei reflectorizante. Vreau să dau de urma gloabelor.
– Folosiți sistemul de poziționare globală, zise vocea de contralto, ca să detectați din satelit două cabaline care-s în piață, la nici zece metri de voi?
– Dacă-i vorba să-mi apăr pielea, n-au decât să fie și la un metru, că tot așa o să fac, se răsti Enguerrand. Bun… Părinte, cabalinele sunt undeva în dreapta noastră, lângă treptele Templului! Le ține un Greu de căpăstru.
– De fapt, le vinde, interveni din nou vocea de contralto. Și-a folosit jokerul ca să deschidă o licitație în rețea, iar acum primește oferte din întreaga lume.
– A făcut asta cu cabalina mea?! se scandaliză O’Blivion.
– Mă tem că deja nu mai e a ta, pentru că i-a fost adjudecată lui Haroun Muhammad din Kuweit.
– S-o crezi tu, răspunse părintele înciudat.
Închise ochii, iar, în ceața sângerie dindărătul pleoapelor, apelă câteva meniuri. Făcu o cercetare rapidă printre abonații la rețea din Kuweit, intră ca la el acasă în sistemul lui Haroun Muhammad și activă un program de traducere simultană pentru arabă.
– Eu, în locu’ tău, i-aș cere banii înapoi bivolului ăla plin de mușchi și l-aș da urgent în judecată prin tribunalul de la Haga, zise părintele, dublat de o rafală de atacuri glotale.
– De ce? răsună o întrebare perplexă, tradusă instantaneu într-o engleză cu inflexiuni Oxbridge.
Părintele întinse mâna în care ținea telecomanda și trimise câteva licăriri în direcția cabalinelor. Animalul său de călărie se încordă brusc, fornăi, scoțând două jeturi de aburi pe nări, apoi rupse hățurile, se ridică pe picioarele din spate și începu să-l calce sistematic în copite pe Greul care îl ținuse de căpăstru. Caldarâmul se umplu de sânge.
– Uite de-aia, că, dacă nu ți-ai recuperat mai iute investiția, acum n-ai s-o mai recuperezi deloc. Să-ți fie învățătură de minte: ai grijă ce faci cu banii! zise O’Blivion și întrerupse legătura.
Cabalinele veniră în galop către ei, trecând printre câțiva malaci care nu înțelegeau prea bine ce se întâmpla. Cei mai mulți dintre Grei căutară să se ferească din calea lor, temându-se probabil să nu pățească precum cel ce organizase licitația. Unul avu, însă, destulă prezență de spirit ca să folosească arbaleta pe care o purta pe antebrațul stâng și să trimită o săgeată în crupa cabalinei lui O’Blivion. Din rană, începu să se prelingă un fir de lichid verzui.
Enguerrand încălecă și-l trase în șa și pe Olivier, însă părintele se opri ca să examineze rana. O altă săgeată îl izbi în umăr, dar se opri în cămașa antiglonț. O’Blivion se clătină din cauza loviturii.
– Uite ce i-au făcut, fir-ar ai dracului! Și cabalina e aproape nouă.
– Las’ c-o oblojești mai târziu, zise trezorierul. Hai să plecăm odată!
De pe străzile din jur începură să se audă din nou tiranozaurii, apropiindu-se cu pași ce făceau să tremure pământul. O’Blivion urcă în șa. Se pregătea să-și îndemne cabalina cu pintenii când privirea i se încrucișă cu a zdrahonului care-i rănise animalul. Greul încordase din nou arbaleta și pregătea încă o săgeată. De sus, din șa, părintele întinse pușca înspre el.
– Las-o jos, c-ai tras destul! îl sfătui O’Blivion și apăsă pe trăgaci.
Cartușul îi făcu malacului o gaură cât pumnul în piept, îi transformă spinarea într-un gheizer roșu, îl aruncă doi pași îndărăt și-l trânti la pământ. Părintele zâmbi, dând pinteni cabalinei. Sclipirea dinților albi pe fața nerasă, murdară și brăzdată de sudoare avea ceva atât de înfricoșător, încât Greii se retraseră din calea lui.
– Ne mai vedem, promise părintele pe când se îndepărta în galop.
