Avanpremieră Kat Howard – Umbra magiei

O nouă zi, un nou fragment în avanpremieră: Kat Howard – Umbra magiei, un urban fantasy apărut în noul imprint Armada, powered by editura Nemira:

UMBRA MAGIEI

Kat Howard

Fragment în avanpremieră

„Tânăra străbătea în viteză trotuarul aglomerat din New York, spintecând mulţimea asemenea tăişului unei lame. Purta pantofi cu toc cui şi talpă roşie, care o făceau să pară foarte înaltă, şi veşminte negre ce o învăluiau ca un fum, cu faţa încadrată de un păr negru, cu vârfurile vopsite într-un roşu- aprins şi retezat în unghiuri drepte. Era acel gen de femeie pentru care oamenii s-ar fi oprit în loc să o privească, să o observe.

Dar nimeni nu o vedea. Cum păşea hotărâtă pe pavajul de pe Wall Street, cu turla Bisericii Trinităţii înălţându-i-se în faţa ochilor, tânăra se strecura cu uşurinţă, ca o taină, prin puzderia de turişti şi de oameni în costume, fără să atragă nicio privire, niciun fluierat admirativ şi nici măcar atât de obişnuitele ghionturi urbane, nelipsite într-o mare de oameni. Putea trece chiar drept fantomă. O umbră. Soarele strălucea puternic pe cerul de un albastru-intens, lipsit de nori, sfâşiat doar pe alocuri de străluciri orbitoare. Vara târzie încingea izul de sudoare sărată cu aromele parfumurilor, amestecându-le laolaltă cu sfârâiala aburindă a tonetelor de mâncare de pe trotuar. Era o zi senină, aproape ca oricare alta.

Tânăra se opri la un colţ de stradă. Ochii cenuşii ca ardezia scăpărară în sus, ţintind o fereastră oarecare de la una dintre clădirile ce străpungeau norii, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că acolo cineva o priveşte. Colţurile buzelor sângerii i se arcuiră în sus, iar Sydney coborî de pe trotuar chiar în miezul traficului. Nimeni nu părea să bage de seamă prezenţa ei, nici şoferii, nici pietonii. Sydney ajunse în mijlocul intersecţiei şi ridică braţele în aer asemenea unui dirijor pe cale să dea semnalul de început al unei simfonii. Rămase nemişcată preţ de o răsuflare. Două. Trei. Dacă cineva, aflat deasupra iureşului urban, ar fi privit cu atenţie, ar fi putut vedea că buzele tinerei prinseră a se mişca uşor.

În clipa aceea începu totul. Ca la un semn, maşinile din jurul ei se ridicară graţios în aer. Sydney le lăsă să plutească acolo, deopotrivă taximetre ruginite şi limuzine negre cu geamuri fumurii, utilitare de curierat şi un autobuz turistic, purtând afişul celui mai nou succes de pe Broadway. Înălţate la peste trei metri de asfalt, vehiculele pluteau prin intersecţie asemenea unor stoluri prinse într-o stranie migraţie. Un zâmbet sălbatic îi lumină chipul. Dacă oamenii din maşinile plutitoare ar fi reuşit să o zărească, ar fi putut pune rămăşag că sentimentul ce i se întipărise pe faţă este unul de pură încântare. Chiar unul de bucurie. Însă oamenii din maşinile plutitoare nu o vedeau. Nu se auzea niciun claxon, nicio înjurătură. Niciun suspin, nicio reacţie, nici din partea celor aflaţi în maşinile ce planau acum prin aer, dar nici din partea trecătorilor. Pur şi simplu un zbor lin, acolo unde zborul nu ar fi avut ce să caute.

Sydney dirija maşinile prin intersecţie, prin aer, murmurând uşor şi gesticulând scurt cu mişcări precise care îi împleteau degetele şi mâinile într-un origami complicat, fără niciun efort vizibil. Şi apoi…

Mâinile îi încremeniră, ca o respiraţie reţinută o clipă. Două. Trei. Braţele coborâră pe lângă trup, iar maşinile ascultătoare se întoarseră pe asfalt la fel de graţios precum îl părăsiseră ceva mai devreme, fără ca fluxul continuu al traficului să se fi interrupt vreo clipă. Sydney părăsi intersecţia şi se amestecă din nou în mulţime, fără ca nimeni să întoarcă măcar capul în urma ei, fără ca nimeni să bage de seamă.

Străbătuse deja jumătate din cartier când simţi telefonul ce vibra din buzunar, semnalizând intrarea unui mesaj: „Jobul îţi aparţine.“

Totul a început cu un mesaj care a sosit pe toate căile posibile. E-mail. SMS. Documente oficiale tipărite pe hârtie albă în format business. Scrisori caligrafiate cu cerneală stacojie şi pecetluite cu ceară. Indiferent de calea pe care o apucaseră, cuvintele erau de fiecare dată aceleaşi:

Roata Norocului a început marea mişcare a Turnantei. Când Turnanta va fi contenit, totul se va fi schimbat.

Dacă, din întâmplare, nu erai un magician al Lumii Nevăzute şi ai fi primit totuşi astfel de mesaje, ele nu ar fi avut prea mare însemnătate. Puteau prea bine să fie hârtia dintr-o plăcintă cu răvaşe ori o eroare în programul de e-mail. Neinteresant şi lesne de înlăturat.

Miranda Prospero era o magiciană şi ştia limpede ce înseamnă mesajul care îşi croise drum până pe masa ei. Era o surpriză, nicidecum una plăcută. Elegantă şi sigură pe ea, Miranda era o femeie de aproape şaizeci de ani, ale cărei trăsături fuseseră întotdeauna mult prea aspre pentru a fi considerată frumoasă, până când vârsta a fost cea care a făcut dreptate asprimii chipului. Îşi purta acum hainele şi machiajul ca pe o armură, folosindu-i la fel de bine atât ca o mască, cât şi ca un scut de apărare.

Lumina dimineţii răcoroase se revărsa în încăperea în care Miranda era aşezată îndărătul unui elegant birou din lemn de palisandru, un veritabil obiect de artă. Atinse cu vârfurile degetelor marginile scrisorii. Ridică apoi mâinile deasupra hârtiei şi spintecă aerul, rostind câteva cuvinte al căror ecou răsună dur şi amar. Mesajul părea autentic şi era plin de magie – o magie de nepătruns, zăvorâtă cu băgare de seamă –, astfel încât era cu neputinţă să fi fost trimis din greşeală. Dar era prea devreme, mult prea devreme ca o nouă Turnantă să se întâmple din nou. De obicei, ar fi trebuit să treacă cel puţin douăzeci de ani de la o Turnantă la alta. Acum trecuseră doar treisprezece, nici măcar o jumătate de generaţie. În fine, treisprezece ani, cinci luni, o săptămână şi patru zile. Miranda ştia prea bine împrejurările Turnantei precedente. Pentru că acea Turnantă o făcuse, în mare parte, ceea ce era acum.

O lumină fulgeră deodată şi un simbol prinse a pluti în aerul deasupra hârtiei: Rota Fortunae. Zeiţa Fortuna legată la ochi învârte o roată.

Aşadar tot ce era scris era adevărat. O îmboldi teama ale cărei fire ghimpate i se înfăşurau în jurul inimii. Bineînţeles că se găseau o mulţime de motive pentru care Turnanta se petrecea atât de devreme. Niciunul dintre ele nu avea darul să o liniştească. Miranda era pregătită. Mai bine zis, se pregătise în fiecare zi a ultimilor treisprezece ani. Trăgea nădejde însă că va avea destulă vreme până când gongul va bate din nou. În tot acest timp s-a străduit să facă din Casa Prospero una dintre cele mai puternice din Lumea Nevăzută. Să aibă un loc cât mai bun. O Casă recunoscută şi îndeajuns de influentă încât nimic să nu o împiedice pe Miranda să găsească pe cineva dispus să lupte în numele ei.

Îşi masă tâmplele cu vârfurile degetelor după care îşi lăsă mâinile pe masă. Ştia prea bine ce înseamnă o Turnantă, regulile şi mizele sale, trecuse deja prin toate acestea, însă de fiecare data diavolul se ascunde în detalii, şi cu atât mai mult o făcea acum. Aşa că Miranda începu să citească:

Oricare Casă poate semna contractul de participare.

Oricare campion angajat prin contract va fi considerat membru al Casei cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg de aici pe durata contractului. Odată angajat prin contract, campionul nu va putea fi înlocuit.

Orice Casă care nu semnează contractul de participare va accepta toate consecinţele ce se vor răsfrânge asupra membrilor săi, inclusiv moartea şi dispariţia, precum şi pedeapsa excluderii din probele consacrate. Toate acţiunile campionului, angajat prin contract sau de orice alt fel, vor fi decisive pe toată durata înfruntării.

Orice Casă care prin acţiunile oricăruia dintre membrii săi, fie el de Sânge sau angajat prin Contract, expune Lumea Nevăzută privirii Banalilor va fi nimicită.

Oricare Casă care alege să nu participe va fi nimicită.

Orice imixtiune premeditată în desfăşurarea înfruntărilor va avea drept consecinţe deposedarea vrăjitorului de puterile sale magice şi nimicirea Casei vinovate.

Miranda strâmbă din buze. Toate acestea aveau să fie luate în serios ca de fiecare dată, până la capătul primei săptămâni când cel puţin una dintre reguli va fi deja încălcată, dacă nu chiar la sfârşitul celei dintâi confruntări, iar cel ce o va face va invoca la repezeală „Roata Norocului care se învârte“ sau ceva asemănător. Lumea Nevăzută îşi iubea regulile, dar numai pe cele care îi conveneau.

Oricare Casă al cărei campion, fie de Sânge, fie prin angajat Contract, moare în timpul unei confruntări va fi scutită de următorul sacrificiu închinat Umbrelor.

Casa care reuşeşte să ocupe cea mai înaltă poziţie la finalul Turnantei va deveni conducătoarea Lumii Nevăzute.

Aceste ultime reguli trebuiau respectate, indiferent dacă erau uşor de îndeplinit sau nu. Pentru că, dincolo de măreţia spectaculoasă şi strălucirea confruntării, aceste ultime două clauze erau cu adevărat scopul Turnantei.”

Posted by Liviu