Fragment în premieră – Editura Humanitas
Un fragment în premieră din volumul Gândirea tragică. Frică, destin și povara puterii de Robert D. Kaplan, apărut recent la Editura Humanitas, în traducerea lui Iustin Mureșanu‑Ignat
Lumea aceasta a incertitudinilor, unde haosul amenință la fiecare pas, are nevoie mai mult ca oricând de înțelepciunea gândirii tragice. Robert D. Kaplan, unul dintre cei mai influenți analiști de politică externă, se întoarce la operele dramaturgilor Greciei antice, la operele lui Shakespeare, ale filozofilor germani și ale clasicilor moderni pentru a explora marile teme ale politicii internaționale: ordinea, haosul, revolta, ambiția, loialitatea față de familie și stat, violența și greșelile puterii.
Îmbinând analiza geopolitică cu înțelepciunea literaturii, cartea sa este esențială pentru oricine dorește să înțeleagă în profunzime tragediile epocii noastre.
„O lucrare strălucită despre impactul conflictelor și transformărilor istorice asupra minții umane.“ — Henry A. Kissinger
„Dacă există o carte care ar trebui să fie lectură obligatorie – și temă de reflecție profundă – pentru toți liderii și factorii de decizie, aceasta este.“ — Evan Thomas
„O meditație elocventă despre război, geopolitică și condiția umană.“ — G. John Ikenberry
ROBERT D. KAPLAN (n. 1952 ) este unul dintre cei mai importanţi analişti de politică externă americani şi un specialist de renume în istoria Războiului Rece. Revista Foreign Policy l-a inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“, iar The New York Times l-a nominalizat printre cei mai influenţi analişti ai epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Francis Fukuyama, Paul Kennedy şi Samuel Huntington. În ultimii treizeci de ani a scris articole pentru The Atlantic, The New York Times, The Washington Post, Financial Times, The Wall Street Journal şi The Los Angeles Times. În calitate de corespondent de presă, a călătorit în peste 100 de ţări şi a locuit vreme îndelungată în Israel, Portugalia şi Grecia. Ca urmare a numeroaselor sale vizite în estul şi sud-estul Europei, a devenit un fin cunoscător al Balcanilor, fiind unul dintre primii autori americani care au prevăzut izbucnirea unui război în regiune. Între volumele sale de analiză geopolitică şi de călătorii se numără: Asia’s Cauldron: The South China Sea and the End of a Stable Pacific; The Revenge of Geography. What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate (Răzbunarea geografiei. Ce ne spun hărţile despre viitoarele conflicte şi lupta împotriva destinului, 2013); Monsoon: The Indian Ocean and the Future of American Power; Balkan Ghosts: A Journey Through History (Fantomele Balcanilor. O călătorie în istorie, 2007) şi Eastward to Tartary: Travels in the Balkans, the Middle East, and the Caucasus (La Răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz, 2002). Robert D. Kaplan este în prezent senior fellow la Center for a New American Security; a lucrat ca analist geopolitic pentru agenţia Stratfor, a fost profesor invitat la United States Naval Academy şi membru al Departamentului Apărării al Statelor Unite. A consiliat mai mulţi preşedinţi, seretari de stat şi miniştri ai apărării americani.
- Categorie: carte
- Titlu: Gândirea tragică
- Subtitlu: Frică, destin și povara puterii
- An apariție: 2025
- Ediție: I
- Pagini: 156
- Format: 13×20 cm
- ISBN: 978-973-50-8723-4
- Colecție: Istorie
- Domeniu: istorie, politologie
- Autor: Robert D. Kaplan
- Traducere: Iustin Mureșanu‑Ignat
FRAGMENT
Marea clasicistă americană Edith Hamilton a explicat în 1930 că tragedia este frumusețea adevărurilor intolerabile și că, așa cum am remarcat mai devreme și cum a arătat Hegel în Principiile filozofiei dreptului, adevărata tragedie nu este triumful răului asupra binelui, ci suferința provocată de triumful unui bine asupra altui bine – și al unei persoane morale asupra altei persoane morale. Tragedia s‑a născut atunci când vechii greci și‑au dat seama că există „ceva iremediabil greșit în lume“, deși o astfel de lume trebuie considerată „în același timp ca fiind frumoasă“. „Marii artiști tragici ai lumii sunt în număr de patru“, a declarat Hamilton (reluând o idee a lui Hegel), „iar trei dintre ei sunt greci“: Eschil, Sofocle și Euripide. Al patrulea, desigur, este Shakespeare. Tocmai pentru că Atena lui Pericle și Anglia elisabetană au fost perioade de „posibilități nebănuite“ – și nu perioade de „întuneric și înfrângere“ –, ideea de tragedie a putut să înflorească. Spectatorii, despărțiți de peste 2.000 de ani, au fost uimiți de luptele eroice și adesea zadarnice împotriva sorții, chiar dacă – datorită ursitei lor binevoitoare, deși nestatornice – se aflau în postura de a o accepta cu seninătate. (Să ne amintim că cea mai măreață tragedie dintre toate, Oedip a lui Sofocle, a fost scrisă chiar la apogeul puterii ateniene, sub Pericle.) Pentru a fi clar, tragedia nu înseamnă cruzime sau năpastă în sine. Nenorocirea obișnuită este doar superficial și vag tragică, deoarece nenorocirea, după cum ne spune Schopenhauer, „este, în general, regula“ vieții. Holocaustul și genocidul din Rwanda nu au fost tragedii: au fost crime în masă abjecte. Ele nu au la bază lupta unui bine împotriva altui bine, a cărei relatare ne înalță spiritual, ci doar mari ticăloșii. „Demnitatea și semnificația vieții umane – doar la acestea nu va renunța niciodată tragedia“, observă Hamilton. Astfel, sensibilitatea tragică nu este nici pesimistă, nici cinică: mai degrabă ține de curajul și patosul ultime. Eșecul de a gândi tragic este „înspăimântător“, scrie ea, fiindcă îi răpește vieții sensul.
Pentru că puteau vedea lumea limpede, grecii antici nu aveau probleme în a împăca contrariile. Clasicistul de la Cambridge F.L. Lucas, contemporan cu Bowra, a scris că „tragedia occidentală“ a avut la nașterea sa „măreția, dar și nefericirea omului“. Deși grecii acceptau nedreptatea și soarta înspăimântătoare ca fiind cu totul firești, ei puteau, de asemenea, să simtă la cel mai profund nivel suferința lumii. Euripide, de exemplu, a fost un rebel și un luptător împotriva suferinței umane, susținând neîncetat caracterul sacru al individului. Umanitarismul nu începe doar cu profetul evreu Isaia, ci și cu Euripide. Acest lucru explică, în cele din urmă, puterea misterioasă a scrierilor umanitare de astăzi. Să te revolți neîncetat împotriva pasivității adoptate în fața unei mari violențe și nedreptăți, chiar și atunci când șansele ca revendicările tale să fie auzite și luate în considerare de către factorii de decizie politică sunt slabe, sau atunci când este greu de perceput un interes național în a întreprinde o astfel de acțiune umanitară, continuă să atragă un public larg. Realiștii, care pun accentul pe interesele amorale ale statului, reacționează la elogiile publice aduse umanitariștilor cu iritare și nedumerire. Dar ei nu ar trebui să se arate surprinși sau jigniți. Trebuie doar să citească sau să asiste la o reprezentație a piesei Troienele a lui Euripide și să trăiască satisfacția pe care publicul, timp de peste 2.400 de ani, a obținut‑o din această tragedie despre suferințele civililor în război, pentru a înțelege cum acționează sensibilitatea tragică. În calitate de ființe umane, ne întristăm când aflăm despre o mare nedreptate, chiar dacă nu putem face mare lucru în privința ei, și chiar simțim un fel de plăcere din această reacție. (Pentru a înțelege ce vreau să spun, este suficient să ascultați „Corul sclavilor evrei“ din Nabucco, de Verdi.) Aceasta nu este ipocrizie, ci ambiție spre o formă superioară de moralitate, pe care grecii antici și elisabetanii au transformat‑o într‑o formă de artă. „Avem arta“, scrie Nietzsche, „pentru ca adevărul să nu ne ucidă“.
Sunt însă și mulți umanitariști care nu înțeleg pe deplin sensibilitatea tragică. Ei nu acceptă faptul că adversarii lor realiști, duri și pragmatici sunt motivați și ei tot de adevăr: un adevăr diferit, dar care este la rându‑i moral. Omul de stat datorează în primul rând loialitate cetățenilor teritoriului său, ale căror interese trebuie să aibă de obicei prioritate față de cele universale mai largi. Cu alte cuvinte, statul vine înaintea omenirii, mai ales în democrațiile ai căror cetățeni decid cine îi conduce. Iată cum triumful unui bine asupra altui bine provoacă suferință. Asta este iremediabil greșit în lume, acel ceva despre care grecii știau că nu poate fi îndreptat.
Se poate discuta, desigur, despre deciziile individuale luate în toiul crizelor, în care interesele naționale ar putea foarte bine să corespundă cu cele umanitare, dacă factorii de decizie politică ar fi suficient de înțelepți pentru a‑și da seama de acest lucru. Dar punctul de vedere general rămâne valabil. Interesele naționale și cele umanitare se ciocnesc adesea, și nici chiar cei mai înțelepți umanitariști nu pot avea întotdeauna dreptate: în asta constă tragedia.
A crede că puterea Statelor Unite poate îndrepta întotdeauna lumea este o încălcare a sensibilității tragice. Și totuși membri importanți ai elitei noastre de politică externă de la Washington au îmbrățișat această idee. Pentru că politica externă în sine este un proces care caută să îmbunătățească – în mod ideal, să rezolve – nenumărate conflicte din străinătate, elita are încredere că orice problemă poate fi rezolvată și că a nu fi de acord cu acest lucru constituie o formă de fatalism. Dar, dacă un asemenea principiu ar fi adevărat, tragedia nu ar exista. Tragedia constă în încercarea curajoasă de a repara lumea, dar numai în cadrul anumitor limite, știind în același timp că multe lupte sunt emoționante și tragice tocmai pentru că sunt zadarnice. Din moment ce arta de a conduce un stat ține în primul rând de disciplină și alegeri dificile, cei mai mari oameni de stat trebuie să gândească tragic. Ei gândesc în perspectivă cu precauție, pentru a evita cele mai rele rezultate. Dacă, așa cum a glumit odată Henry Kissinger, elita americană este unică prin disprețul său față de realism și realiști, aceasta este doar urmarea faptului că nu are simțul tragicului: nu conștientizează că lupta nu înseamnă doar căutarea dreptății, ci și căutarea răului cel mai mic într‑o lume incontrolabilă. Există multe moduri de a eșua, iar unele sunt mai bune decât altele.
Abraham Lincoln și Franklin Roosevelt au dat dovadă din plin de sensibilitate tragică. În 1864, Lincoln a provocat în mod conștient suferințe cumplite civililor din Sud, pentru a atinge un bine superior și a pune astfel capăt Războiului Civil. Roosevelt a trimis ajutor militar criminalului Stalin pentru a‑l învinge pe criminalul Hitler. Tragedia constă adesea în acceptarea răului celui mai mic. Această mentalitate era mult mai puțin necesară atunci când Statele Unite erau protejate de două oceane, în deceniile și secolele dinainte de Pearl Harbor. Chiar și după Pearl Harbor, puterea s‑a aflat de obicei în mâinile unor veterani de război, de la Harry Truman la Dwight D. Eisenhower și George H.W. Bush, ale căror idealism și hotărâre de a face o lume mai bună au fost temperate salutar de experiențele de tinerețe legate de conflicte violente. În schimb, actuala elită politică este alcătuită din generația care s-a bucurat de cea mai mare siguranță fizică și financiară din istoria Americii. Deși e posibil să fi suferit la nivel individual, membrii ei nu au suferit la nivel colectiv la fel ca generațiile anterioare, ceea ce explică de ce le este atât de greu să gândească tragic. La sfârșitul verii anului 2021, președintele Joe Biden și consilierii săi nu au gândit suficient de tragic cu privire la retragerea trupelor americane din Afganistan. Nu au luat în considerare cele mai grave scenarii, iar haosul a fost inevitabil.
A accepta tragedia înseamnă a ști că adesea lucrurile merg prost și că deseori au consecințe neintenționate. Tinerii veterani din Afganistan și Irak știu acest lucru mai bine decât politicienii mai în vârstă de la Washington, care nu au purtat niciodată o uniformă sau nu s-au aflat în mijlocul unui război. Acesta este motivul pentru care cei mai sofisticați elevi din punct de vedere emoțional pe care i‑am întâlnit în calitate de profesor au fost la colegiile militare de război. Intelectualii europeni care eu emigrat în Statele Unite la începutul și la mijlocul secolului XX – oameni precum Robert Strausz‑Hupé, Hans Morgenthau, Zbigniew Brzeziński și Henry Kissinger – au avut această sensibilitate tragică datorită propriilor experiențe de viață. După cum scria Morgenthau, „pentru a face lumea mai bună, trebuie lucrat“ cu cele mai de la bază forțe ale naturii umane, „nu împotriva lor“. Aceasta nu este nici cinism, nici pesimism – care nu ar avea nimic în comun cu încercările de a face ca omenirea să evolueze –, ci o sensibilitate tragică ce recunoaște că, deoarece există ceva iremediabil greșit în lume, eroul are nevoie de toată viclenia de care dispune. Machiavelli, desigur, a fost printre primii care au adus această viziune în gândirea politică occidentală.