Un roman fantasy românesc despre luptă, identitate și speranță
În Dasos, faimoșii și mărunții conviețuiesc într-o aparentă armonie, respectând cutumele împământenite de strămoșii lor. În adâncul unor conștiințe, însă, se insinuează dorința de schimbare. Așa că tradițiile ajung să fie chestionate – de răzvrătiți precum Anni, Meleina, Sevasta, apo Palaga, Felip sau Șandru –, intrigile și misterele, să fie țesute, armele, să fie potrivite pentru confruntări, vasele, să fie pregătite pentru călătorii îndelungate. Tuturor, li se alătură vrăjitori, mușați, zâne și sburători. Și abia de aici aventura începe cu adevărat.
Plonjează în Schimbare, așadar, pentru a evada într-o lume fermecătoare.
FRAGMENT
– Anni! Anni! Iar ai lăsat găleata în capul scărilor! De o sută de ori ţi-am spus! Dacă mă împiedicam de ea şi cădeam pe trepte în jos?!
– N-avem noi norocul ăla, răspunde ea, dându-şi părul din ochi.
Îl poartă lung, în ciuda boscorodelilor lui Ftimie. Îl supără că una ca ea îşi poartă părul ca vreuna din faimoase. Îl mai supără că ar putea găsi vreun fir în mâncare. De parcă Laris i-ar îngădui ei să pună piciorul în bucătărie când găteşte. Laris nu doarme noaptea de grijă că vreuna din reţetele ei de peşte umplut sau de găluşti cu prune şi-ar putea găsi drumul spre alte bucătării şi la următoarea Împărţire s-ar trezi în altă gospodărie, cu un domn mai puţin robit pântecului şi mai înclinat să cerceteze cât de repede scade măsura ţuicii în carafă. Sau, piară gîndul, la bucătăria obştească a vreunei sădituri de rud.
– Şi dacă mai zbieri aşa, urmează ea din josul scării, o să-l trezeşti pe Carameta şi atunci ai pus-o, că sigur nu şi-a făcut somnul. A gemut patul acela până către dimineaţă.
– Psssst! ţistuie deznădăjduit Ftimie, vânturându-şi amîndouă mîinile şi gata-gata să calce totuşi în găleată.
Anni îl priveşte zâmbind cum se străduieşte să coboare treptele şi repede, şi fără să tropăie. Asta nu-i e uşor nici în cele mai prielnice împrejurări, darmite dimineaţa la răsăritul soarelui.
– De ce? urmează ea fără să coboare glasul. N-am spus nimic ce nu ştie deja toată casa. Băieţii de la grajduri erau strânşi sub cerdac şi puneau rămăşag de câte ori…
Ftimie ajunge lîngă ea şi o apucă de braţ. E roşu la faţă, de grabă şi de mânie. În alte zile, asta poate însemna îndatoriri mai multe, dar nu astăzi.
– Mai ţine-ţi gura! şuieră el. Anni vede broboane de sudoare pe fruntea cam înaltă şi deasupra buzei de sus. Chiar vrei să ne dea afară?! Cu ce cap ne arătăm noi înaintea despărţământului atunci? Că avem aşa puţin de lucru, încât ne îngăduim să ne petrecem nopţile pe sub cerdace, punând rămăşaguri?
Anni îşi desprinde braţul.
– Lasă că nu ne dă afară, e prea leneş pentru asta. Sau măcar pe tine sigur nu te dă, pe tine te iubeşte. Nu chiar cât pe nevăstă-sa de-a doua sau măcar nu în acelaşi fel…
Se fereşte cu îndemânare de Ftimie şi porneşte pe scări în sus, după găleată.
– Şi tu de fapt de ce te-ai pornit cu noaptea-n cap? îl aude în urma ei.
Anni e încredinţată că el nu uitase ce-i spusese cu doar două zile în urmă. Nu era altul mai chiţibuşar ca Ftimie când era vorba de îndeletnicirile celor cârmuiţi de el, mai ales cele care n-aveau, de fapt, nicio legătură cu el sau cu casa Carameta. Se întoarce, însă, politicoasă spre el.
– Azi e Împărţirea copiilor, îl lămureşte ea răbdătoare, şi vreau să văd dacă pe fratele meu Sofron îl primesc la oaste, cum visează el…
– A, da, mi-ai spus, zice Ftimie, cu aerul că smulge amintirea dintr-un sipet întunecat şi plin de boarfe.
Anni dă să urce iar scările, dar din spate aude:
– Adu-mi aminte, tu înainte să vii la noi, unde-ai fost?
Anni se întoarce iar spre el, cu mâinile în şolduri:
– Crescătoare aici în oraş! Parcă ziceai să iau găleata aia…
Dar Ftimie urmează, de parcă n-ar fi auzit-o:
– Dar nu ţi-a priit… sau nu le-ai priit tu lor. Şi înainte de asta, ţi-ai făcut ucenicia… unde?
Anni e acum încredinţată că Ftimie ştie foarte bine şi unde fusese ea Împărţită înainte, şi ce fel de ucenicie făcuse. Îi răspunde cu un aer răbdător:
– La împletituri.
– A, la ţesători. Dar nu te-au păstrat…? Nu… Şi… parcă ai şi o soră…?
– Tot la împletituri şi ea, se grăbeşte Anni să răspundă întrebării nepuse, şi acum e la câmp. Mama e la câmp pentru a treia oară, ucenicia nu mai ştiu unde şi-a făcut-o, dar pot s-o întreb când o s-o mai văd, că dacă astăzi trebuie să înşir toată istoria familiei, nu cred că mai ajung. Și tata e la câmp, undeva în ţinutul de soare-răsare, şi mai am două verişoare în…
– Vezi să cureţi bine camera de primire înainte să pleci, o opreşte Ftimie şi se întoarce spre bucătărie. Răsuceşte iar capul spre ea şi zice moale: Dia să-i ajute fratelui tău să izbândească în ce-şi doreşte…
Şi pleacă. Anni nu-i răspunde la urare. Urcă să-şi ia, în sfârşit, găleata. Îl blestemă printre dinţi pe Ftimie. Ştie prea bine că asta-i răzbunarea lui pentru o mie de obrăznicii mărunte, pe care i le face în fiecare zi. Ştie că la Împărţire toţi copiii sunt deopotrivă – sau aşa ar trebui să fie. În fapt, cum obştile sunt mici şi mulţi oameni se cunosc între ei, e aproape cu neputinţă ca Împărţitorii să uite cu totul că părinţii şi surorile unui băiat nu s-au învrednicit niciodată de nimic mai breaz decât să fie slugi în casă sau lucrători la câmp.