Autor: Simona Goșu
Titlu: Stela (2023)
Editură: Polirom
Colecție: Ego. Proză
Redactor: Silviu Romaniuc
Copertă: Radu Răileanu
Nr. pagini: 248
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 19,47 (29,95) – ediția de buzunar din Top 10+
Nota Goodreads: 3,83 (329 note)
Nominalizări: Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2025, Premiile Observator cultural pentru Proză 2024, Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași 2024, Premiile Radio România Cultural, categoria Proză, 2024, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2024
Descrierea editurii: „<<Simona Goșu trece cu dexteritate la roman, păstrându-și interesul pentru spațiul domestic și pentru momente de tensiune familială, rezolvate surprinzător, deseori cu violență. Stela, personajul care centrează acțiunea romanului, o fostă contabilă ajunsă menajeră, bovarică după o casă pierdută prin retrocedare, îi dă autoarei ocazia să intre în diverse familii, aparent fericite, și să creioneze portrete din tușe rapide. Problematica identității este firul roșu pe care cititorul merge grăbit, interesat de ce se întâmplă, pentru a se trezi, în final, la fel ca Stela, cu întrebarea tulburătoare despre ce este mai important în viață.>>” (Gabriela Adameșteanu)
Dacă ne luăm după o parte a însușirilor (sau defectelor, depinde din al cui punct de vedere privești) Stelei, deja cel mai cunoscut și mai spumos personaj creat de Simona Goșu, putem spune că la un moment dat cu toții am cunoscut o Stela. E băgăcioasă, mult prea curioasă și nu prea știe să-și țină gură această Stela? Absolut. În copilăria mea de la bunici purta numele de Maria și era spaima noastră, a copiilor, dar și a vecinilor și a bârfelor. Când am mai crescut și am mers la școală și am locuit de pe la șapte și până la douăzeci și unu de ani la bloc într-un orășel de provincie, Stela se numea Geta și dădea buzna în casele oamenilor după ce bătea o singură dată la ușă, până când, într-o bună zi, un vecin s-a pregătit imediat ce i-a auzit bine-cunoscutele bătăi în ușă, deja marcă înregistrată, apoi s-a întors cu spatele la ea… și cred că vă imaginați ce a urmat. Mai târziu, după ce m-am căsătorit și am ajuns să locuiesc într-un sat de munte, am întâlnit două personaje care aduceau cu Stela, unul, curios nevoie mare, intra în casele oamenilor și, dintr-o singură privire, trecea în revistă tot ce nu i se părea în ordine acolo (un tablou ușor șui, o perdea necălcată impecabil, un scaun neașezat perfect la locul lui, un punct de igrasie într-un colț), iar altul purta (și încă mai poartă) bârfele de la un vecin la altul, amplificându-le și oferindu-le niște dimensiuni aproape mitice când ajungeau la cel de-al cincilea purtător de telefon fără fir.
Ca Stela există milioane de persoane și nu e doar apanajul unui anumit sex, cunoaștem, cred, destui exponenți și ai sexului opus care se comportă aidoma cu Stela. Ce o deosebește însă pe Stela de alte persoane și de alte personaje din literatură este o sumă de însușiri și de defecte, în mod sigur rodul unei educații cu anumite lipsuri (deși a făcut un liceu bun, în capitală) și, mai cu seamă, al unor părinți absenți, astfel încât și ea, la rândul său, ajunge să perpetueze o traumă generațională și să o transmită mai departe propriilor copii. Să sperăm numai ca, dacă Simona Goșu va alege să scrie și o urmare a acestei povești și, în caz că o va face, să-i pună în roluri centrale pe cei doi copii ai Stelei, aceștia să întrerupă șirul de copii neglijați de propriii părinți pentru că năzuințele acestora, aspirațiile lor, i-au făcut poate insuficient de pregătiți pentru rolul de părinți.
Acțiunea romanului se petrece în săptămâna din anul 2018 de dinainte de referendumul de tristă amintire pus la cale de un anumit partid și de BOR pentru ca în constituția României să se scrie clar că instituția căsătoriei constă din uniunea dintre un bărbat și o femeie – cu alte cuvinte, că două persoane de același sex nu se pot căsători. Cum s-a finalizat referendumul, știm cu toții, însă nu asta contează aici.
Ceea ce contează sunt aventurile Stelei, fostă gestionară la un depozit de carte (pe lângă multe alte funcții pe care le-a avut de-a lungul vremii, mereu în căutare de altceva, de ceva mai mult și mai bun), de unde a fost dată afară în urma unui episod care mi-a smuls hohote de râs și când am citit cartea, și când am văzut piesa la Teatrul Nottara, actualmente femeie bună la toate, dar mai ales la curățenie și la călcat de rufe (însă nu și la gătit, asta nu, ea nu se ocupă de această îndeletnicire nici măcar la ea acasă, sarcina căzând în cârca soțului său), și care azi face curat în casa unui actor și politician care a ajutat-o cu bani să-și cumpere un apartament după ce ea și familia sa au fost dați afară din casa retrocedată proprietarei de drept, mâine la o corporatistă care se pregătește să plece în vacanță, poimâine la fosta soție a actorului, unde fiica actorului s-a întors de la studiile la care nu mai vrea să se întoarcă, răspoimâine la o doamnă care s-a săturat să mai muncească pe brânci pentru corporatistă și s-a hotărât să lucreze de acasă pentru a petrece mai mult timp de calitate cu copiii săi și așa mai departe.
Peste tot, Stela află mici drame de familie pe care ajunge să le plimbe dintr-o casă în alta, dar, totodată, datorită imensei experiențe de viață pe care a acumulat-o până la cei cincizeci și ceva de ani ai ei, dar mai ales al unui fler, al unui instinct de-a spune de multe ori ceea ce trebuie (dar, deopotrivă, și ce nu trebuie), ea reușește să rostească o vorbă bună, împăciuitoare, să ofere un sfat util, să fie o ureche ce-l ascultă pe cel ce are nevoie să fie ascultat și să reprezinte în același timp și un umăr pe care să plângă cel aflat în suferință. Că față de copiii ei s-a comportat cum s-a comportat și a reușit să și-i înstrăineze (fiica sa, care a plecat și a rămas în Anglia, unde a făcut și un copil cu un tip de culoare, iar acum e singură, nu a iertat-o niciodată pentru toată suferința pe care i-a provocat-o în copilărie și în adolescență, când nu a fost în stare să-i fie nicio clipă aproape, lăsând-o permanent în grija soacrei, de fetița nici n-o cunoștea când se întorcea de la serviciu și trecea prin parc pe lângă ele, în timp ce băiatul ei a rămas în casa părinților, fără să-și mai dea BAC-ul, și lucrează, plin de nefericire și frustrare, la o sală de fitness unde vin numai șmecherași pe care nu-i suportă), asta n-o poate nega nimeni, deși Stela continuă să se mire că ce-o fi făcut ea rău față de copiii ei, că ce-a fost rău dacă a vrut și ea să aibă parte de o carieră și să-și vadă de viața deranjată de apariția unui copil pe care zici că i-l lăsase barza la ușă, în mod surprinzător, nu-l făcuse tot ea.
Deci poate că unul dintre marile neajunsuri ale Stelei este tocmai această incapacitate, imposibilitate de-a se conecta cu această realitate, din care se naște poate un paradox: este capabilă de empatie față de niște străini, însă față de propriii copii rămâne ca un bloc de gheață, incapabilă să accepte că ea însăși, prin faptele sale, i-a transformat în ceea ce sunt acum. Poate o soluție la această incapacitate a Stelei de-a accepta realitatea prezentă, poate un prim pas spre vindecare, spre conciliere, ar fi nu doar acceptarea faptului că locuința ei s-a pierdut definitiv, că trebuie să se mulțumească cu acest apartament înghesuit în care locuiește și cu fiul, ci și a faptului că vremurile sunt într-o continuă schimbare, că nu poți să mai schimbi trecutul, dar că poți totuși să încerci să te schimbi pe tine însuți ca să faci apoi pace și cu ceilalți.
Finalul vine ca o lovitură în moalele capului atât pentru Stela, peste care parcă se prăbușește întreaga lume, tot eșafodajul pe care și-l construise cu multă meticulozitate și determinare, alcătuindu-și parcă un soi de bulă în care să fie ferită de toate relele, cât și pentru cititor. Concluzia însă este, după îndelungi chibzuințe și discuții (inclusiv cu autoarea), că Stela este mai vie ca niciodată. Cu bune și cu rele, ea reprezintă chintesența unui cumul de însușiri și defecte pe care le avem cu toții într-o bună măsură. Recomandată!
„[…] Cam o lună, cât a ținut-o grija maternă, a stat acasă, să aibă grijă de frații orfani. A încercat să-i învețe literele, să socotească, le-a dat din hainele Lăcrămioarei și îi culca pe canapeaua din sufragerie. Cu ei avea mai mult răbdare decât cu Lăcră, care se închidea în dormitor și aștepta ca zdrențăroșii, doi băieți un pic mai mici decât ea, să dispară. <<De ce i-a adus? Le-a dat espadrilele mele, tati! De ce nu poate să fie și ea o mamă normală, râd copiii de mine când o văd de mână cu aurolacii>>, i se plângea și pleca la bunici. <<Cum am crescut-o așa egoistă?>>, se supăra Stela. <<Pic de suflet n-are. Eu țin cu ăia mai necăjiți. Habar n-are ce înseamnă să fii orfan.>>”
