Muntele furtunii
Al treilea Volum din seria Cercul Polar
Liza Marklund
Titlu original: Stormberget
Limba originală: suedeză
Traducere: Florina Tufescu
ISBN: 978-606-40-2310-0
Format: 130x200mm, paperback cu clape
304 pagini
Colecția: Fiction Connection Crime
Editura: Trei
Un final plin de forță pentru o trilogie impresionantă. Norrköpings Tidningar
În toiul sărbătorii de midsommar din Stenträsk, iese la suprafață în mlaștină un cadavru și toată lumea presupune că ar fi soția dispărută a lui Wiking Stromberg. Dar se dovedește că e vorba de un bărbat, iar cauza morții nu este înecul: trupul lui fusese țintuit de fundul mlaștinii cu un țăruș înfipt în inimă, ca și cum ar fi fost vampir.
Pentru Wiking, această descoperire înseamnă o călătorie amețitoare în trecutul absolut tulburător al familiei sale.
Muntele furtunii — o cronică despre violență și dor, secrete și crimă — este a treia și ultima parte a seriei despre Stenträsk și pădurile din Norrbotten.
„Suspansul se construiește fără grabă, dar constant, și este legat atât de cadavrul găsit, cât și de toate secretele pe care le poate ascunde o familie. Personajele acestei trilogii ți se bagă pe sub piele; și ele, și locul îți rămân în minte mult timp după ce ai citit ultima pagină.” – Skånska Dagbladet
„Enigmatic, surprinzător, aventuros, cu locuri fascinante și povești înfiorătoare din trecut.” – Arbetarbladet
„Marklund adoră nordul Suediei, invocând un peisaj și frumos, și torturat, unde oameni plini de dor și visuri de iubire sunt doborâți și sunt împinși la acte brutale. Cu personaje complexe și o intrigă elegantă, Marklund asigură suspans la nivel înalt.” – Femina
Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru ziarul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nominalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre, Cercul polar și Mlaștina rece.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
STENTRÄSK, VARA ANULUI 2021
Înmormântarea lui Karin fusese stabilită în ziua de vineri, 2 iulie, o zi rece și senină cu un vânt înghețat venind dinspre Marea Barents. Preotul Hermansson, care, de fapt, ieșise la pensie, a oficiat slujba la biserica din Stenträsk. Era vizibil emoționat. Karin cântase în corul bisericii, o cunoștea de 40 de ani.
Ceremonia a fost simplă. Au cântat Härlig är jorden[1], Blott en dag, ett ögonblick i sänder[2] și Guds kärlek är som stranden och som gräset[3]. Är vind och vidd och ett oändligt hem[4]. Wiking a închis ochii și a strâns‑o de mână pe Alice. Își simțea lacrimile curgându‑i pe față și alunecându‑i pe gât.
Vrem libertatea de a fi noi înșine,
libertatea cu care putem construi,
care nu e un vid, ci un spațiu pentru visuri,
un pământ unde copacii și florile pot prinde rădăcini…
Se pierduse în amintiri în timp ce psalmul se revărsa peste el. Rochia albă cu buline albastre, prima lui amintire — era ea, la aniversarea celor doi ani ai lui, ce vârstă să fi avut atunci?
Și totuși, sunt ziduri între noi
Și ne uităm unul la altul printre gratii.
Închisoarea noastră e făcută din pietrele fricii.
Uniforma de deținut e încleștatul nostru eu.
În ce închisori stătuse Karin?
Se căsătorise la 16 ani cu Gustav, vărul ei cu 21 de ani mai în vârstă. Wiking se născuse deja, a fost botezat odată cu căsătoria.
O, judecă‑ne Doamne, izbăvește‑ne
În iertarea Ta stă libertatea noastră.
Ce libertate avusese ea?
Destul de multă, totuși. Își terminase studiile de sociologie, obținuse un post și avansase treptat la rolul de director adjunct al Direcției de asistență socială. Își iubise nemărginit cei doi fii și nu exprimase niciodată vreun fel de amărăciune. Ar trebui să fie o dovadă însemnată a unei vieți trăite, la fel de valabilă…
Alice îl înghionti ușor, arătând spre microfonul din fața sicriului.
Era momentul să spună câteva cuvinte.
Îi întinse un șervețel, iar el își uscă lacrimile, își drese glasul și se îndreptă spre microfon. Privi în jur, constatând că nu se strânsese multă lume. Vreo 30 de suflete dăduseră curs invitației firmei de pompe funebre. Restricțiile COVID fuseseră actualizate și relaxate întrucâtva, dar mulți dintre cei mai în vârstă erau încă precauți. Le observă pe câteva dintre colegele mamei sale pe băncile din spate și o văzu pe Elin plângând necontrolat în brațele lui Shamari. Roland Larsson, care stătuse în gazdă la Karin timp de vreo două luni după divorț, se uita în jos, la propriile mâini.
Doamne Dumnezeule, cum avea să se descurce?
Respiră adânc.
— Am avut privilegiul să o am pe Karin ca mamă timp de aproape 60 de ani, spuse el și izbucni în plâns.
La naiba, vino‑ți în fire, băiete!
Tuși și își suflă nasul în șervețelul oferit de Alice. Scrisese câteva rânduri pe o bucată de hârtie, credea că o avea la el, dar nu știa în care buzunar să caute.
— Ea însăși a fost orfană, mama ei a murit înainte ca ea să împlinească doi ani. Agnes a fost cea care a crescut‑o și care s‑a ocupat și de mine când eram mic, și s‑ar putea spune multe despre bunică‑mea, dar un răsărit de soare nu era cu siguranță…
Siv Johansson chicoti pe banca din spatele lui Alice și dădu din cap afirmativ, iar fiica ei, Susanne, își suflă zgomotos nasul.
El și Agnes în pădurea primăvăratică, tonurile melancolice ale unei păsări. Ascultă, băiete, pitulicea fluierătoare! Cântă pentru a‑l slăvi pe Dumnezeu.
Încercă să se destindă, își îndreptă umerii, căută în buzunarul sacoului. Acolo era bucata de hârtie. O desfăcu, își drese glasul și citi.
— Mama a fost un copil al generației de după război. Spunea mereu că s‑a născut în timpul nou. Al viitorului, al speranței. Și a avut un periplu remarcabil, de la Långviken, dintr‑un ținut fără drumuri, la Universitatea din Umeå, dar nimic nu a fost mai important pentru ea decât noi, băieții ei. Sven și cu mine. El nu e azi aici, cum poate ați observat. Ne‑am luat adio de la mama împreună, ieri după‑amiază.
Josefin izbucni în plâns.
— Iar acum e cu Dumnezeu, spuse Wiking. A fost absolut convinsă că va ajunge la El și cu siguranță așa este.
Puse hârtia la loc în buzunar, închise ochii și își împreună mâinile.
— Mamă, dacă mă auzi, îți mulțumesc pentru tot. Pentru dragostea, grija și înțelepciunea ta. Trăiești mai departe, prin copii și nepoți și prin toți cei pe care i‑ai ajutat prin munca ta. Existența ta a făcut lumea mai bună pentru noi toți.
Se uită la sicriul ei, stejarul de culoare deschisă, care avea să ardă odată cu ea. Ființa pe care o cunoscuse cel mai bine, care îi fusese cel mai aproape.
Și în timp ce stătea acolo, perspectiva i se clarifică brusc.
O cunoscuse întreaga lui viață, nu a ei.
Știa exact cine devenise. Nu cine fusese sau cum începuse.
LÅNGVIKEN, ANII 1950
Știrea că satul urma să fie scufundat a fost comunicată de un trimis special.
Unul dintre funcționarii administrației regionale s‑a deplasat cu mașina și apoi cu barca tocmai de la Prefectura din Luleå pentru a‑i informa asupra deciziei pe agentul de poliție Stormberg și pe săteni, împreună cu un reprezentant al companiei Vattenfall.
— Decret regal cu privire la renunțarea la terenuri și locuințe pentru satisfacerea necesităților colective, a enunțat funcționarul.
Se adunaseră în clădirea principală a fermei Långström, care avea cea mai mare încăpere din sat. Erau acolo Nils și fiul lui, Carl, Hilding și Agnes, frații Gustav, Tord și Erling și micuța Karin. Era remarcabil, familia Stormberg se regăsea extrem de rar sub același acoperiș cu familia Långström. Se mai întâmpla doar în casa de rugăciune din Kaltis, familiile nu erau prietene, după cum se știe. Karin se uita în jur cu ochi mari, era prima dată când intra în casă. Se gândi că trebuia să semene cu salonul conacului Höje din cărțile despre Kulla‑Gulla. Înălțimea tavanului, picturile murale, totul era mai valoros decât la familia Stormberg. Și tot acolo era scara lungă și abruptă pe care Sara avusese accidentul fatal. Karin îi aruncă o privire lui Carl, soarele cădea pe profilul lui masculin. Îi prinse privirea și îi aruncă un zâmbet fugar. Ea își coborî ochii, cu un zâmbet prudent.
— Ce Dumnezeu înseamnă toate vorbele astea? întrebă Agnes, care nu era deloc o fire timidă. Decret regal cu privire la renunțarea la terenuri și locuințe pentru satisfacerea necesităților colective?
— Se încadrează în legea fundamentală a statului, spuse funcționarul. Cea mai benefică pentru toți.
— Îi luați omului viața și istoria, zise Nils, poreclit Stor‑Nils[5]. Truda și eforturile strămoșilor. E inacceptabil.
— Veți fi compensați, spuse reprezentantul companiei Vattenfall.
— Cu cât?
I se răspunse că avea să fie negociat.
Hilding nu spuse nimic.
Postul lui de agent de poliție la judecătoria din Stenträsk era o îndeletnicire secundară care îi permitea să se ocupe de ferma din Långviken împreună cu Agnes și băieții. Era un bărbat taciturn care cu timpul devenise cunoscut pentru lipsa lui de compasiune. Oamenii se temeau de el: confisca terenuri, aresta drojdia societății și recupera impozitele cu aceeași duritate inexpresivă.
El a fost cel care a condus procesul de expropriere a locuințelor de mai sus de Messaure. A negociat cu cei mai mulți dintre cei implicați, dar pretențiile emise de Stor‑Nils îi depășeau atribuțiile, necesitând confirmarea unui for superior. Nils a obținut majoritatea celor cerute, cu excepția drepturilor asupra cascadei Tällfallet.
În timp, Hilding a devenit reprezentantul legii în teritoriu[6] și ținta aversiunii generale.
Adulții nu dădeau prea multă atenție celor doi copii din Långviken. Se așteptau ca tinerii să se descurce singuri din pruncie, la fel cum făcuseră și ei la vremea lor.
Cum se deplasau până și de la școala aflată pe celălalt mal al râului era unul dintre lucrurile care îi priveau doar pe ei.
La început, merseseră separat: primăvara și toamna fiecare în barca lui, iar iarna fiecare pe pârtia lui de schi. Asta s‑a schimbat după ziua în care Carl a căzut prin gheață.
În dimineața următoare, el o aștepta pe țărm.
— Mulțumesc pentru împrumut, spuse, dându‑i hainele.
Le croșetase chiar ea, avea îndemânare. Luă hainele, cu ochii în pământ.
— Cum ai știut ce trebuie să faci? Pe gheață?
— M‑a învățat Erling, spuse ea. Ca să nu mă înec ca micul Abel.
Din acea zi au călătorit mereu împreună peste râu. Niciun adult nu a observat cum singurii copii din Långviken aveau grijă unul de altul. Aveau multe în comun. Nu doar școala și satul. Mama lui Carl era din Älvsbyn și murise tânără, la fel ca mama lui Karin. Bunica lui, Adelina, avea grijă de el, la fel cum mătușa Agnes avea grijă de ea. Educația însemna să învețe să muncească, să devină buni creștini și, în general, să fie disciplinați și cu frică de Dumnezeu. Când Karin făcea vreo greșeală sau mătușa Agnes era în toane foarte proaste, o trimitea să rupă câteva crengi de mesteacăn cu care să o bată. Mătușa o punea apoi în poală, cu fundul gol. Loviturile crengilor nu o dureau în mod deosebit, dar să i se dea jos pantalonii în fața băieților era extrem de jenant. Erling se uita mereu în altă parte, dar Tord se holba.
— Tatăl tău te bate? a întrebat Carl odată, când a văzut‑o cu o vânătaie mare la tâmplă.
— Eu n‑am tată, a răspuns Karin.
[1] „Minunat e pământul“. Titlul suedez al psalmului danez Pilgrimssang (1850) de Bernhard Severin Ingeman, tradus în suedeză de Cecilia Bååth Holmberg (1885).
[2] „Doar o zi, doar o clipă“. Psalm suedez de Lina Sandell (1865).
[3] „Iubirea Domnului e ca țărmul mării și ca iarba“. Psalm suedez de Anders Frostensson (1968).
[4] „E suflu, și spațiu, și casă infinită“. Al doilea vers al psalmului din nota 3.
[5]Marele Nils.
[6] În suedeză: landsfiskal. Post în zona rurală care cumulează atribuțiile de polițist, procuror și recuperator de datorii.
