Șase volume semnate de autori români apar la editura Nemira toamna asta!
Cele două volume de poezie care au consacrat-o pe poeta Svetlana Cârstean, Floarea de menghină și Gravitație, apar la Nemira într-o nouă prezentare grafică. Volumul de debut individual, Floarea de menghină, a apărut în 2008 și a primit Premiul pentru Debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut al revistei România literară, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“ și Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Cartea a fost publicată în Suedia în 2013, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. A doua carte, Gravitație, s-a lansat în 2016, iar în 2017 a fost tradusă în Norvegia.
În colecția de poezie Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean, apar volumele Cartea plantelor și animalelor, de Simona Popescu, și Cronica Akasha, de Ștefania Mihalache.
Cartea plantelor și animalelor este prima carte de poezie publicată de îndrăgita scriitoare Simona Popescu după 15 ani. „Având certe rădăcini în volumele ei anterioare, imaginarul naturii ajunge în Cartea plantelor și animalelor la desăvîrșire, într-o structurare savantă, subtilă și îndeaproape supravegheată. Cu precizarea imediată că e un imaginar al naturii aparținînd unei poete care vine din cultură și care a citit cărțile care o glorifică, a văzut tablourile și filmele care i-au fost consacrate, a ascultat muzica dedicată temei, de unde dimensiunea culturală a volumului. Un volum care, pe de o parte, celebrează felurimea lumii și a sonorităților sale, iar, pe de altă parte, înscenează vulnerabilitatea existențială și etică a omului, propunînd, sub un titlu aparent atît de simplu, o complicată ecologie a eului.” Sanda Cordoș

FRAGMENT „CARTEA PLANTELOR ȘI ANIMALELOR”
Cîmpurile de rapiță
Unii aleargă pe cîmpuri de interes.
Noi mergem încet în direcția opusă.
De aici încep lanurile nesfîrșite
de rapiță.
Aceasta se numește însingurare
voluntară
și are culoarea galben‑aprins.
Se poate
Se poate trăi și decapitat
se poate trăi fără să vezi culoarea roșie
se poate trăi autodecapitat, luînd-o de la capăt
și refăcîndu-ți corpul
se poate trăi îmbătrînind fără să cunoști maturitatea
se poate trăi împroșcînd sînge pe ochi
se poate trăi fiind bestial
se poate trăi fiind un banal
se poate trăi dormind cu ochii deschiși
se poate trăi avînd trei inimi
se poate trăi fără să nu dormi niciodată
se poate trăi mergînd doar cu spatele
se poate să trăiești fără să mănînci 2 ani nimic
sau chiar fără apă ani de zile
se poate trăi dormind trei ani încontinuu
se poate trăi fiind mascul și femelă în același timp
sau nefiind nici femelă și nici mascul
se poate trăi cu doar o bucată din tine
se poate trăi fără inimă, fără creier, fără stomac
se poate trăi dormind doar în aer
dar nu se poate fără instinctul viețuirii
chiar și cea mai mică zooidă vrea
să trăiască viața sa
de zooidă.
Intersecțiile de iarbă
Vine o vreme cînd doar
nepăsarea de sine este salvarea.
Întrebări precum: Și ce dacă?
Sau propoziții simple: Toate trec…
Vine o vreme cînd doar un leagăn de sunete
are putere asupra ta.
Sau pur și simplu liniștea.
Aici în intersecțiile de iarbă și de flori
unde ți-ai găsit culcuș înmiresmat
privești un norișor fin
pe un cer insuportabil de
senin.
Etica și tufișul de zmeură
Citesc, prietene, undeva
că ai fi vrut tu să scrii
un poem cu titlul Etica.
Ehei, prietene, prietene,
ce zile grozave cînd
toți trei (tu, eu și cu B.) îmbrăcați în haine vechi, zdrențuite,
cu bocanci scîlciați, cu o găleată în mînă
mergeam prin pădure
printre spinii cei mari și cei mici
în căutare de zmeură și de mure.
Vorbeam și rîdeam, fiecare după alt încărcat
rug parfumat.
Ne întorceam cu mîinile zgîriate-n amurg
și era prietenia vară-nsorită
miros de roșii pomițe era
soare pe care-l puteam privi, în sfîrșit,
îmblînzit de apus
(soarele era și încremenire
de-o clipă
în ceea ce oamenii numesc nemurire).
Prietene,
anii-au trecut
Cartea plantelor și animalelor / 55
mărăciniș a devenit prietenia.
Mărăciniș din care ieși doar zgîriat și rănit
și fără fructele dulci de pădure.
Doar o găleată goală și veche, prietenia,
și niște scîlciate de ghete
fără folos.
Acum mă gîndesc la etica nescrisă
a naturii
umane
a naturii prieteniei
ce părea de neclintit, parfumată, îmbietoare
ca o tufă plină
de zmeură, de roșii pomițe,
dimineața, pe răcoare.
„După o carte a nașterii precum a fost în 2016 Sisteme de fixare și prindere, Ștefania Mihalache scrie acum, prin Cronica Akasha, o saga a pierderii tatălui, pentru care imaginează lumi paralele și apocalipse generale, cu imagini greu de uitat și evitat. Pentru că trebuie să știm unde pleacă cel care pleacă. Pentru că, odată plecat cel care pleacă, el pare a fi autorul unei narațiuni închegate, al unei povești cu sincope, dar cu sens deplin, în sfârșit, cu introducere, cuprins și încheiere, scrisă frumos cu modestia persoanei întâi. Pentru că cea care rămâne, fiica, celebrează figura tatălui elaborând o odă plină de furie și cuvinte ce nu au nevoie să fie scrise, în care iubirea și neputința, ca de fiecare dată, se‑ntrec în a ocupa locurile cele mai bune la ceremonia trecerii de partea cealaltă.” Svetlana Cârstean
FRAGMENT „CRONICA AKASHA”
Iarna tuturor timpurilor
Și aia era iarnă, nu ca acum,
nămeții îți treceau de cap,
spune bărbatul cu șapcă
de piele ecologică,
în stația de tramvai.
Femeia nu spune nimic.
O rafală de viscol
trece și-i ascunde pentru o secundă
pe amândoi
privirii.
Fiecare om, bărbat sau femeie, 60 +,
are dreptul
să fi văzut
iarna cea mai grozavă
a tuturor timpurilor.
E iarna aceea
cu ferestre bătute în cuie îndoite,
prin care se vede doar
ochiul roșu al unui radiator
și lumina albastră a televizorului.
Între radiator și televizor
cade prima dată bărbatul sau femeia
lumina roșie și albastră le luminează ochii în R.E.M.,
nu e nevoie de luminile ambulanței
în iarna cea mai grozavă a tuturor timpurilor.
Ultima oară când este ultima oară
Poți să fii de mai multe ori
în încăperea în care fiecare respirație contează,
unde respirațiile celor trei sau patru oameni
întinși în paturi
plutesc amestecate
ca niște porumbei albi,
cu cozi rotate,
cărora tocmai li s-a dat drumul la nuntă
să aducă noroc mirilor.
Și ei zboară până la arhivă,
și se întorc în gurile larg deschise
ale celor care
îi mai pot săgeta cu fulgerele
activității cerebrale.
Sau când cineva îți aranjează
pătura
sau
ciorapii
sau branula
sau cana cu apă,
atunci
câte un porumbel alb se apropie
planând deasupra capului tău.
Când cineva se gândește că
poate e ultima oară când îți aranjează
pătura branula ciorapii cana cu apă,
porumbeii albi se adună în stol
pe marginea patului tău
cu aripile strânse.
Cineva se poate gândi
de mai multe ori
că e ultima oară
și multe pături, mulți ciorapi, multe căni cu apă
și multe branule
vor fi aranjate.
Și într-o zi
cineva nu se mai gândește că poate fi ultima oară,
le aranjează pe toate
și pleacă.
Poate erau 17 porumbei albi
și în ziua aceea
nicio pisică
să le rupă capetele
măcar la unul sau doi.
Greul
Și greul abia acum începe,
pentru că o să te iubești
mai mult și mai mult,
până când ai să cazi rupt de oboseală,
de frumusețe și de tinerețe,
și te vor biciui
să te ridici și să te iubești iar,
cu iubirea pe care-o ai pusă deoparte
pentru sinistrați, refugiați, oameni cu boli terminale,
cărora le spui o să fie bine, știu oameni care au învins asta.