Ochi pentru ochi
M.J. Arlidge
Titlu original: Eye for an Eye
Limba originală: engleză
Traducere: Alexandra Fusoi
ISBN: 978-606-40-2197-7
Format: 130x200mm, paperback cu clape
592 pagini
Preț: 59.00 lei
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
Bestseller SUNDAY TIMES
CEI MAI CUNOSCUȚI CRIMINALI S-AU ASCUNS LA VEDERE.
PÂNĂ ACUM…
„Emily“ este o mamă singură devotată.
„Jack“ are o slujbă nouă, într-un oraș nou.
„Russell“ e pe punctul să se îndrăgostească.
Toți au același secret: niciunul dintre ei nu e cine spune că ar fi. Se numără printre cei doar nouă criminali din Marea Britanie cărora li s-a acordat dreptul la anonimat după ispășirea pedepsei, din cauza crimelor atroce pe care le-au comis.
Dar dacă familiile victimelor află adevărata identitate a criminalilor?
Consiliera de probațiune Olivia Campbell e prinsă într-un foc încrucișat când sunt căutați atât cel care a divulgat identitățile secrete, cât și justițiarii ucigași dezlănțuiți de scurgerile de informații…
Înfiorător, sfâșietor, un thriller mare, îndrăzneț, complex. Chris Whitaker
O lecție de maestru care te pune pe gânduri. Povestea ți se întipărește în minte. Daniel Cole
Un thriller dinamic… Cu ritm rapid, tulburător, îți dă de gândit. Guardian
Un roman crime emoționant pentru secolul XXI. Daily Mail
În acest thriller profund, dureros, nu există răspunsuri simple. The Sun
„Impresionant și plin de compasiune, Ochi pentru ochi ar trebui să câștige premii.“ Literary Review
M.J. Arlidge (n. 1974) lucrează de 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA.
Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii.
De același autor, la Editura Trei au apărut 11 romane din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare și De-a șoarecele și pisica.
CAPITOLUL 75
Stătea în camera întunecoasă, cu privirea la ecranul mic. Jack îi suspinase în brațe câteva minute, agățându‑se de ea în timp ce gemea nefericit și lipindu‑și de ea trupul costeliv. Era cu totul deplasat și la început Olivia și‑ar fi dorit să‑l împingă, să spună că nu voia să fie implicată în autocompătimirea lui nemeritată. Dar pe măsură ce treceau minutele, s‑a relaxat și a reacționat la contactul fizic, poate o acceptare a perioadei îndelungate de când nu‑i mai arătase cineva afecțiune autentică. Cu timpul, s‑a relaxat și Jack, scâncetele lui stingându‑se încet‑încet, pe măsură ce‑și recăpăta controlul, dar când și‑a dezlipit fața de pe umărul ei și a început să‑și împingă nasul și buzele în gâtul ei moale, Olivia s‑a săturat și s‑a desprins brusc, punând capăt tête‑à‑tête‑ului lor intim.
Jack se grăbise să‑și șteargă lacrimile, jenat de etalarea vulnerabilității. Olivia rămăsese apoi singură în tăcerea împietrită, încercând să digere strania lor comuniune, încercând să‑și dea seama ce însemnase. Se aștepta să‑l vadă din clipă în clipă că se întoarce, că se scuză sau poate că se preface că această cădere nici nu avusese loc vreodată. Însă minutele treceau fără să dea niciun semn, astfel că Olivia și‑a îndreptat atenția spre telefon, asimilând explozia de venin și bucurie care înlocuise știrile.
Era incredibil. Toate site‑urile de știri și bârfe erau preocupate de crimele recente, analizând toate detaliile sumbre și, în unele cazuri, speculând deschis despre ce urmează. Majoritatea site‑urilor aveau în deschidere știrea despre Caitlin Rose, care fusese pusă sub acuzare pentru uciderea lui Andrew Baynes, o hotărâre care provocase o furie previzibilă în tabloide și nu numai. Opinia publică era clar de partea ei; deja fusese publicată online o petiție care solicita eliberarea ei imediată și insista pentru retragerea acuzațiilor. Avea deja 50 000 de semnături și numărul era în creștere, contorul părând să urce necontenit. Și în social media domnea același sentiment, grămezi întregi de trolli și huligani de fotoliu delectându‑se cu morțile brutale ale lui Willis și Baynes și criticându‑le violent pe mamele lor pentru aparente eșecuri în creșterea copiilor. Ciudat cum tații nu erau niciodată pomeniți în situații de‑astea.
Mai era un subiect în social media care‑o interesa în mod special pe Olivia și care se dezlănțuia de‑a dreptul împotriva Serviciului de Probațiune. Instituția pentru care lucrase în ultimii 15 ani era acum de râsul lumii, ținta unor șiruri nesfârșite de meme și glume cu „beție la o berărie“. Serviciul, conducerea și consilierii erau sfâșiați într‑o avalanșă de batjocură și furie. Cu ani în urmă, Olivia s‑ar fi înfuriat și probabil că ar fi trecut la represalii online, atrăgându-și mustrări din partea superiorilor, dar acum era învățată cu așa ceva. În opinia ei, Serviciul de Probațiune ar trebui să fie la același nivel
cu NHS, un serviciu public vital care încearcă să țină în siguranță populația, să păstreze urzeala unei societăți civilizate, dar nimeni nu‑i aplaudă pe consilierii de probațiune, nu?
— Mulțumesc.
Olivia a ridicat privirea, surprinsă de apariția lui Jack. Stătea în cadrul ușii, părând jenat, dar hotărât. A zâmbit forțat și i‑a făcut semn să intre, iar băiatul stingherit s‑a așezat pe un taburet în fața ei.
— Pentru ce? Că te‑am muștruluit? a întrebat ea, dornică să detensioneze atmosfera.
Un zâmbet fugar a apărut și a dispărut, apoi Jack a răspuns:
— Nu, pentru că ai grijă de mine. N‑a mai făcut nimeni așa ceva până acum.
Vorbise cu sinceritate, ceea ce a luat‑o din nou prin surprindere pe Olivia.
— La tribunal au spus multe, să știi. Au spus că nimeni nu m‑a apărat vreodată și au nimerit‑o. Curvei ăleia nu‑i păsa decât de unde să facă rost de următoarea sticlă, unde să dea lovitura în continuare. Și Dumnezeu știe că nu‑i păsa cum o obținea…
Olivia a alungat imaginile sumbre și a spus cu blândețe:
— Jack, nu sunt sigură că folosește la ceva. Știu că mama ta a fost dificilă, că te‑a neglijat…
— Nu știi nici pe departe totul.
— Nici nu trebuie să știu. Cum ți‑am mai zis, trebuie să‑l lași în urmă pe Kyle Peters, toată durerea și nefericirea, trebuie să‑l elimini cu totul și să devii Jack Walker, care a avut o copilărie cum se cuvine, părinți iubitori…
— Dar cum să pot, când e aici?
Și‑a dus pumnul în dreptul inimii și vocea a început din nou să‑i tremure.
— Încerc să alung totul, dar nu pot să uit. Cum m‑a făcut ea să sufăr, cum m‑au făcut ei toți să sufăr.
Olivia își dorea cu disperare să încheie discuția, pentru că simțea cum se apropie vârtejul amărăciunii, dar ceva din atitudinea lui Jack o reducea la tăcere. Părea că trebuie să vorbească, poate că nici nu‑și exprimase vreodată sentimentele atât de cinstit până acum.
— Uneori, pur și simplu… dispărea. Era plecată zile în șir. Habar n‑aveam când avea să se întoarcă, dacă avea să se întoarcă. Stăteam cu ochii pe fereastră, așteptând‑o, rugându‑mă să vină. Și sigur că până la urmă venea. Nu zicea niciodată mare lucru, nu zicea niciodată că‑i pare rău, doar ne bătea că am făcut dezastru. Nu…
Glasul lui Jack a șovăit, iar băiatul s‑a lăsat copleșit de nefericire.
— …nu‑i păsa cât de supărați eram, cât rău făcuse. Nu ne‑a pus nici măcar o dată pe primul loc, niciodată.
— Trebuie să fi fost foarte greu pentru tine, l‑a compătimit Olivia. Probabil că te simțeai foarte singur, foarte speriat.
— Cu atâția oameni în casă, și eu mă simțeam singur, a replicat Jack mânios. Singurei persoane care aș fi vrut să bage de seamă nu‑i păsa de mine, iar ceilalți… mă rog, nu mă lăsau în pace. Mai ales când nu era ea acolo.
— Jack…
— Așteptau întotdeauna până eram adormit. Încercam să stau treaz cât mai mult, dar mă găseau adormit la televizor, ascuns sub patul mamei. Și atunci începea.
— Chiar nu cred că ar trebui să faci așa ceva. N‑o să facă decât să trezească emoții dificile, să‑ți fie și mai greu să treci mai departe.
— Colin era întotdeauna primul, a continuat Jack înverșunat, fără s‑o audă. Era mai mare și, în plus, zicea că nu voia „resturile înmuiate“ ale lui Phil.
— Te rog, Jack…
— Îl uram pe nemernicul ăla, îl uram de‑adevăratelea. Dar Phil era mai rău. Stătea acolo și se uita până‑i venea rândul. Nu s‑a gândit măcar o dată să‑l dea deoparte pe Colin, să mă apere…
Jack era palid, cu chipul alb ca varul cuprins de furie.
— A durat luni în șir. Și nimeni n‑a zis niciodată ceva. Nici lor, nici mamei, nici Asistenței Sociale. Apropo, ea știa. Mama știa, dar nu‑i păsa. Mă ducea uneori la baie, îmi ștergea sângele și mizeria, dar nu m‑a ajutat nici măcar o dată. Doar îmi zicea să am mai multă grijă, să nu mai fiu atât de „jegos“. Dumnezeule, îmi venea s‑o omor când o auzeam.
Olivia îl credea, văzându‑l cum îi ieșea furia prin toți porii.
— Dacă n‑aș fi făcut ce‑am făcut, aș fi și acum tot acolo. Tot suferind. Mi‑au făcut… mi‑au făcut viața o nenorocire curată. Le plăcea să‑mi facă rău, să mă umilească…
— Dar în condițiile astea, nu‑i și mai rău ce‑ai făcut tu?
Era o reacție riscantă, însă Olivia nu putea să stea cu mâinile în sân și să‑l lase să se scalde în autocompătimirea asta, cel puțin nu fără să spună și ea ceva.
— Ce i‑ai făcut lui Billy Armstrong n‑a fost deloc diferit de ce ți‑au făcut ție frații tăi.
Jack scutura cu furie din cap, însă Olivia a continuat.
— Toate sentimentele pe care le‑ai avut, frica, durerea, chinul, le‑a simțit și Billy. Și de‑asta mi se pare atât de ciudat că nu i‑ai acceptat niciodată suferința sau că n‑ai cerut iertare familiei lui. Știu că nu‑i ușor să te confrunți cu ce‑ai făcut tu, dar părinților lui le‑ar fi fost de mare ajutor să știe că regreți și că ai înțeles cu adevărat suferința cumplită pe care le‑ai provocat‑o lui Billy și alor săi.
— Nu vorbesc despre el, vorbesc despre frații mei, a răspuns Jack scurt. Eu am fost pedepsit pentru ce‑am făcut, dar ei, nu. Sigur, au fost băgați la bulău pentru altele, dar nu pentru ce mi‑au făcut mie.
— Și a fost o greșeală, a fost o greșeală foarte mare. Ar fi trebuit să fie pedepsiți, poate o să și fie într‑o bună zi, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că i‑ai provocat lui Billy…
— Uite ce‑i, încerc să‑ți spun mulțumesc, bine?
Practic țipase, furios și rugător în același timp.
— Nu strica momentul, pentru numele lui Dumnezeu.
Era nebunesc, enervant, șocant. Dorința lui Jack de‑a ignora suferința victimei lui, de a‑și minimaliza crima era înspăimântătoare. Oliviei îi venea să‑l ia la trei păzește, să‑i pună în față o oglindă ca să se poată vedea cum se cuvine pentru prima dată, însă dacă făcea așa ceva în seara asta, risca un scandal în toată regula, poate chiar o cădere completă. Drept care și‑a mușcat limba și n‑a zis nimic.
— Vreau să‑ți mulțumesc, Olivia, a continuat el, pronunțându‑i pentru prima dată numele. Pentru că încerci să mă ții în siguranță, pentru că ai grijă de mine. Înseamnă foarte mult.
Abia rostise cuvintele, cu glas tremurat, și a prins‑o de mână. Era un gest surprinzător și o parte din ea ar fi vrut să se smulgă, însă Jack era atât de disperat, atât de aproape de limită în seara asta, încât și‑a lăsat mâna într‑a lui, oferindu‑i ce sprijin putea, mai mamă pentru acest ucigaș de copii decât fusese vreodată mama lui adevărată.
