Nota Goodreads: 4,17 (85 note)
Descrierea editurii: „Ne vedem în august este un roman scris de GABRIEL GARCÍA MÁRQUEZ care încă nu a văzut lumina tiparului și păstrat de familia autorului până acum, când se împlinesc 10 de ani de la moartea sa. Ne vedem în august redă povestea unei femei de vârstă mijlocie care are o nouă aventură amoroasă în luna august a fiecărui an, când călătorește pe insula unde este îngropată mama ei. Romanul este un minunat imn închinat libertății dragostei, o explorare a psihologiei feminine, îndeosebi a feminității, a sexualității, a dorinței. Eroina acestui roman descoperă posibilitatea de a nu fi îngrădită de convenții sociale și familiale, de a se regăsi pe sine.”
Apariția unui roman inedit, la zece ani de la moartea sa, scris de autorul celebrului Un veac de singurătate este cu siguranță un eveniment editorial major pentru lumea literară. Da, știu, cunoaștem deja prea bine placa aceea cu manuscrise găsite prin sertare de către moștenitorii autorilor dornici să mai mulgă un pic celebritatea de care s-a bucurat acesta și încercările, de cele mai multe ori fără efect, de-a imita succesul înaintașului dispărut ori prea devreme, ori fără să fi scris atât cât ar fi vrut aceiași moștenitori. Știm, se practică, dar… aici pare un caz special. Și eu m-am arătat circumspect când am auzit că în anul de grație 2024 va apărea o scriere inedită a lui Gabriel García Márquez, mai ales că a trecut un deceniu de la moartea lui. De ce tocmai acum? Cum de-a stat ascunsă această scriere atâta amar de vreme? Păi, se știe că el era un perfecționist și că s-a împotrivit chiar și ecranizării celei mai celebre scrieri ale sale. Degeaba a lăsat cu limbă de moarte că așa și pe dincolo, în final dictează tot cei care au un cuvânt de spus acum, nu atunci. Iar ca să închei cu asta, aș zice că postfața editorului Cristobal Pera, scrisă în februarie 2023, precum și „probele” depuse la dosar, cele patru pagini facsimilate de șpalturi din dosarul notat ca „Versiunea 5”, ar trebui să fie suficiente. Dar asta o poate judeca fiecare cititor în parte și oameni care se pricep mult mai bine ca mine.
Romanul este de fapt un fel de nuvelă mai lungă alcătuită din cinci povestiri cu același personaj principal, Ana Magdalena Bach, o profesoară în vârstă de patruzeci și șase de ani, care în fiecare an, în luna august, pleacă singură pe insulă pentru a merge la mormântul mamei ei, care lăsase cu limbă de moarte să fie înmormântată numai și numai acolo. Ana Magdalena provine dintr-o familie de muzicieni și, la rândul ei, face parte parte dintr-o familie de muzicieni. Are o relație armonioasă cu soțul ei, dirijor și compozitor, un om genial și de o vivacitate extraordinară, un fiu care i-a călcat pe urme tatălui și o fiică ceva mai zvăpăiată, în vârstă de optsprezece ani, care poate învăța cu ușurință după ureche să cânte la orice instrument, dar care preferă să se folosească de asta ca să nu doarmă nopțile acasă și să-și trăiască viața la intensitate maximă alături de un tânăr trompetist de jazz. Colac peste pupăză, deși în contradicție cu viața dusă până atunci, spre disperarea părinților ei, dar mai ales a mamei, într-o zi îi anunță cu o dezinvoltură extraordinară că s-a hotărât să se călugărească. Și o și face.
De partea cealaltă, Ana Magdalena, care n-a cunoscut decât un singur bărbat la viața ei, pe soțul său, a dus o viață plină de împlinire și nici n-a conceput vreodată să calce strâmb. Până anul acesta, când merge pe insulă, apoi, după vizita la mormânt și depunerea buchetului de gladiole, se cazează la un hotel și cunoaște un tânăr fermecător alături de care petrece o noapte uluitoare, stricată însă de un gest tâmpit al tânărului a doua zi de dimineață, când îi strecoară o bancnotă în cartea pe care și-o luase cu ea pentru a o citi pe feribotul până pe insulă și mai apoi la hotel (Dracula lui Bram Stoker, pentru că am uitat să vă spun că Ana Magdalena trece printr-o perioadă în care devorează pur și simplu romane fantastice, printre ele numărându-se mai apoi Ziua Trifidelor a lui John Wyndham sau Cronicile marțiene a lui Ray Bradbury). O adevărată insultă pentru Ana Magdalena, care nu este genul acela de femeie și care n-ar fi vrut decât să petreacă o noapte specială pentru prima oară în viața ei.
Deși acasă a avut tot timpul un soț înțelegător și plin de imaginație, care i-a făcut toate poftele și căruia i s-au făcut toate poftele de-a lungul unei vieți, ar zice amândoi, împlinite chiar și după nașterea celor doi copii. Erotismul, deloc vulgar, ci mai degrabă senzual, prezent în carte joacă un rol major în intrigă, iar Ana Magdalena, care va mai reveni de câteva ori pe insulă în căutare de aventuri, de senzații tari, de descoperiri, se folosește de el pentru a se redescoperi an de an, în fiecare lună august, chiar și la cincizeci de ani, chiar și dacă acasă o așteaptă un soț iubitor și înțelegător, care probabil nu s-ar revolta și nu ar alunga-o din căminul conjugal nici dacă ea i-ar spune, și se simte de multe ori îmboldită, ce mai făcea pe Insulă în afară de a vizita mormântul mamei sale, a cărei motivație de-a fi îngropată acolo îi oferă într-un final un motiv în plus să nu se simtă ea însăși chiar atât de vinovată.
Fără să mai insist asupra faptului că până în urmă cu ceva ani am fost un avid consumator aproape exclusiv de literatură comercială, fără a avea studii de specialitate, deși mi-am dorit enorm să fac Litere, de exemplu, pot spune că lectura acestui nou roman extrem de scurt al unuia dintre reprezentanții de seamă ai literaturii sud-americane și chiar mondiale reprezintă un adevărat deliciu. Se vede mâna, ajunsă la o vârstă venerabilă, talentul, măiestria, felul în care curge fiecare frază, fiecare poveste, capacitatea extraordinară de-a transmite o multitudine de senzații din doar câteva cuvinte, de-a crea un personaj extrem de complex, multi-fațetat, și de-a înțelege psihologia feminină și trăirile unei femei, dorințele ei, năzuințele, totul în câteva povestiri ce se înlănțuie armonios și alcătuiesc un întreg aproape perfect. Simplu, dar de mare efect.
„…Nu i-a păsat niciodată să afle cine e el, și nici nu s-a ostenit, până după vreo trei ani de la noaptea aceea brutală, când i-a recunoscut la televizor chipul de vampir trist căutat de polițiștii din Caraibe ca escroc și proxenet de văduve fără astâmpăr și probabil asasinul a două dintre ele.” (p. 66)
