
Premii: National Book Award for Translated Literature 2020
Nominalizări: PEN Translation Prize Nominee for Longlist Morgan Giles 2021
Nota Goodreads: 3,50 (18 613 note)
Descrierea editurii: „Povestea incredibilă și sfâșietoare a spiritului unui om fără adăpost care bântuie una dintre cele mai aglomerate gări din Tokyo. Kazu e mort. Născut la Fukushima în 1933, în același an ca împăratul Japoniei, viața sa este legată printr-o serie de coincidențe de familia imperială și influențată la fiecare pas de istoria modernă a Japoniei. Însă povestea sa este marcată, de asemenea, de un șir de tragedii, iar acum, după moarte, nu-și găsește odihna, fiind condamnat să bântuie parcul de lângă gara Ueno. Aici a început și s-a încheiat viața lui la Tokyo, venind să lucreze pentru Olimpiada din 1964 și sfârșind în vastele comunități de oameni ai străzii din parc, traumatizat de distrugerile provocate de tsunamiul din 2011 și înfuriat de anunțul legat de organizarea Olimpiadei din 2020.”
Văzând coperta asta roz extrem de atrăgătoare (ce pare veselă doar până când începi să o studiezi în profunzime, cadru cu cadru, și să-i afli povestea) după experimentul cu Osamu Dazai, despre care am scris aici, mi-am zis, fără să citesc însă rezumatul de pe coperta a patra, că acest nou volum apărut la Editura Alice Books din Iaș va fi ceva mai vesel. Deși nu știu, zău, dacă japonezii (sau coreenii, în cazul de față) pot scrie romane vesele cap-coadă. Iar acest lucru se confirmă încă o dată prin povestea de față, nu doar tristă, ci extrem de tristă, imaginată de Yu Miri și depănată printr-o metodă destul de ingenioasă. Nu inedită, însă destul de rar întâlnită în cărți.
Cea care spune întreaga poveste este o fantomă. Fantoma unui bătrân vagabond care și-a petrecut mare parte din viață ca un rătăcit al sorții, un om fără adăpost, în parcul din fața gării Ueno din Tokyo. Acuma, un lucru extrem de important și complet neașteptat l-am aflat din această poveste: știam că țara fusese aproape distrusă după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă nu și că lucrurile au mers extrem de prost la ei câteva zeci de ani. Reconstrucția țării a durat câteva decenii, și numai ambiția, determinarea și seriozitatea lor tipică a făcut ca japonezii să își revină, să își clădească o economie industrială și să devină una dintre cele mai puternice țări din lume (a treia, după PIB, dacă nu mă înșel, după SUA și China, care sunt de câteva ori mai mari ca suprafață).
Iar povestea bătrânului Kazu reprezintă o felie din viața unui om care a pus umărul la reconstrucție. Tânăr căsătorit fiind, el pleacă dintr-un sat îndepărtat pentru a scăpa de sărăcia cruntă și se angajează în construcții pe nenumăratele șantiere din Tokyo. Acolo muncește din greu de dimineață până seara, acasă ajunge din an în Paști, de soție și de familie se îndepărtează treptat-treptat și devine, încet-încet, un înstrăinat care nu-și mai găsește locul pe nicăieri. Depresiv poate din fire și tragic până peste poate precum eroul lui Osamu Dazai din Dezumanizat (însă foarte departe de el), destinul lui Kazu se întrepătrunde cu cel al familiei imperiale ce vine adesea în parcul în care el își face veacul, însă o lovitură finală îl frânge practic pe acesta în cele din urmă: decesul neașteptat al tânărului său fiu exact când băiatul se pregătea să ia viața în piept și părea că sacrificiul tatălui său îi va fi în cele din urmă de folos. Iar de aici totul o ia la vale. Grijă însă: paginile cu înmormântarea fiului lui Kazu sunt de o tristețe absolut copleșitoare. Rar mi-a fost dat să citesc unele mai dramatice, deși scenele sunt descrise cu o mare economie de cuvinte.
Așadar, destinul unui om coincide practic cu ridicarea din cenușă a unei țări întregi. Iar bietul Kazu parcă nu izbutește să-și găsească odihna nici măcar după moarte, când bântuie pe aleile parcului și observă în ce s-a transformat totul. Istoria parcă se repetă, tsunamiul devastator ce îi urmează groaznicului cutremur din 2011 face ravagii, aducându-i aminte de un incendiu la fel de devastator, iar anunțul organizării Olimpiadei din 2020 reprezintă parcă o palmă dată demnității sale. O carte scurtă, dar care lasă urme. Care te face să îți pui întrebări și care te îmboldește să afli și mai multe, și mai multe amănunte despre această fascinantă societate nevoită să înfrunte nenumărate greutăți de-a lungul timpului. Și, totodată, un crunt avertisment despre diferențele enorme dintre bogații și săracii din cadrul societății japoneze de după finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și o poveste despre înstrăinare, regăsire și, de ce nu, speranță.
„Adevărul e că jumătate din oamenii care trăiesc în corturile din parcul Ueno nu mai au pentru cine să muncească. Eliberați de povara de a munci ca să dea bani nevestei, copiilor, părinților, fraților și surorilor mai mici, se mulțumesc cu o slujbă cu care să-și cumpere mâncarea și băutura de pe o zi pe alta.
Cândva, toți am avut familiile și casele noastre. Niciunul dintre oamenii străzii nu a început să trăiască în colibe de carton și corturi din prelată albastră. Nu ajungi om al străzii pentru că asta ți-ai dorit să ajungi. Ți se întâmplă ceva rău și asta duce la alte nenorociri, care se țin lanț. Unii împrumută bani la dobânzi astronomice, se îndatorează până peste cap și într-o noapte dispar pur și simplu. Alții fură bani, fac rău altor oameni și ajung după gratii. Chiar dacă ies din închisoare și iau viața de la capăt, nu mai au familii la care să se întoarcă. Mulți dintre noi, înainte să ajungem pe stradă, am avut o slujbă. Majoritatea oamenilor străzii sunt bărbați de 40, 50 de ani, care au fost concediați, de care nevestele au divorțat, cărora femeile le-au luat casa și copiii. Abandonați ca un ghiveci de care nu mai are nimeni nevoie, își cheltuie toți banii pe băutură și jocuri de noroc. Sunt disperați fiindcă, indiferent de câte ori s-ar duce la birourile de șomaj ca să caute de lucru, nu găsesc nicio slujbă pentru ei. Sunt doar niște schelete care continuă să umble îmbrăcate în costumele pe care le purtau când erau angajați la o firmă.
Dacă ai căzut într-o groapă, poți să te ridici din nou, dar dacă ai alunecat de pe vârful unei stânci, nu vei mai putea niciodată să stai pe picioarele tale. Moartea este singura care îți oprește prăbușirea. Dar, chiar și așa, până la momentul morții, trebuie să supraviețuiești și nu ai altă cale decât să te chinui să faci tot ce-ți stă în putință ca să-ți primești răsplata sau pedeapsa pentru tot ce ai făcut.” (p. 96-97)