Premii: William F. Sibley Memorial Subvention Award for Japanese Translation from the University of Chicago Center for East Asian Studies Committee on Japanese Studies
Nota Goodreads: 4,05 (107 357 note)
Descrierea editurii: „Povestea tulburătoare şi fascinantă a unui tânăr pe fondul destrămării tradiţiilor unei familii aristocratice japoneze şi al impactului ideilor occidentale. Zugrăvindu-se ca pe un ratat, protagonistul romanului Dezumanizat de Osamu Dazai narează o viaţă aparent normală, cu toate că se simte incapabil să înţeleagă fiinţele umane. Încercările lui Oba Yozo de a se reconcilia cu lumea din jurul său încep din copilărie, continuă pe durata liceului, când devine un „clovn” pentru a-şi masca înstrăinarea, iar în cele din urmă conduc la o tentativă eşuată de suicid la maturitate. Fără pic de sentimentalism, eroul consemnează cruzimile obişnuite ale vieţii şi clipele ei trecătoare de tandreţe şi conexiune umană. Semiautobiografic, Dezumanizat a ajuns să „dea glas sentimentelor tineretului” (Hiroshi Ando, The Mainichi Daily News) din Japonia postbelică până în societatea tehnologică postmodernă, fiind o explorare puternică a înstrăinării unui individ de societate.”
Temerara editură Alice Books din Iași și-a început călătoria în lumea editorială românească publicând trei romane la rând ale scriitorului japonez Osamu Dazai. Nu știu de ce, dar când am văzut copertele primelor două romane, anul trecut sau acum doi ani, nu mai rețin exact (mai degrabă anul trecut, întrucât al doilea, Școlărița, și al treilea, Amurg, au apărut în 2022), și neștiind, spre rușinea mea, ce e cu acest autor, am crezut că este vorba de un scriitor de origine africană. Poate și indus în eroare de coperte, cum ziceam. Dar apoi m-am documentat și am aflat, mai ales că în 2022 au apărut mai multe romane la Alice Books, că este vorba de unul dintre cei mai celebri autori japonezi și unul dintre cei mai vânduți autori din Țara Soarelui Răsare (nu degeaba circulă acele imagini cu șirurile de fani veniți încă din toiul nopții pentru a-și achiziționa cel mai recent roman publicat de Haruki Murakami, primul după șapte ani).
Cu ajutorul altui autor japonez, Satoshi Yagisawa, și al scurtului său roman Viața mea în librăria Morisaki, am început să mă familiarizez întrucâtva cu această fascinantă și complet diferită lume care pentru mine a rămas aproape străină până la aceste două povești (de la romanele lui Mishima sau Tanizaki a trecut deja prea mult timp). De facturi complet diferite și din epoci complet diferite, desigur, însă ele rămân tot povești care pot aduce un plus de lumină pentru o civilizație destul de încercată de soartă.
Cartea lui Osamu Dazai poate fi rezumată, zic eu, destul de ușor printr-un subtitlu care mi-a tot rămas în minte și pe care l-am tot răsucit pe toate părțile de când am terminat acest scurt, dar foarte percutant roman: Inadaptarea ca stil de viață. Pentru că despre asta este vorba în această poveste aproape autobiografică, unde personajul principal, Oba Yozo, reprezintă exact chintesența inabilității de-a se adapta la viața din jur, la condițiile de trai și, în cele din urmă, la o conviețuire cât de cât normală cu cei din preajma sa, el apelând în cele din urmă la gestul tragic suprem: sinuciderea. Unde, ca un ratat ce se simte încă din copilărie, dă greș la prima încercare.
Sincer, mi-a fost greu să rezonez cu Oba și cu faptele și ideile sale. Nefiind încercat de-a lungul timpului de depresie și de impresia că nu mă potrivesc în cadrul unui grup în special și al societății în general, mi-a fost aproape imposibil să înțeleg de ce Oba se simte atât de înstrăinat într-o lume care totuși nu-i este ostilă până la urmă. Are o familie care nu-l respinge, un tată rece, e drept, însă o mamă și niște frați care țin la el, familia sa este destul de înstărită, nu duce lipsă de aproape nimic, merge în capitala țării pentru a studia și tatăl său îl întreține, oferindu-i o sumă de bani destul de frumușică pentru a-și vedea nestingherit de studii, însă Oba, nefericit de la natură, alege să meargă pe alte căi și să se transforme în cele din urmă într-un clovn, pentru a-și masca durerea și neputința de-a se conforma, de-a se adapta, de-a nu se mai simți atât de înstrăinat, optând să-și pună o mască, să îmbrace un așa-zis costum, o aparență de om vesel care își dorește din tot sufletul să-i distreze pe cei din jur, când el însuși urlă de fapt de neputință în interior și nu mai știe să discearnă ce e rău și ce e bine, ce e corect și ce-i greșit, ce-i cu veselia asta pe care el însă n-o simte nici măcar un pic, înscriindu-se în mișcarea marxistă, promovându-i „valorile”, alegând „să fie la modă”, să iasă în societate, să umble prin ceainării și să bea cu prietenii, fiind salvat și apoi pierdut cu ajutorul iubirii, însă tot sentimentul de nefericire, de inadaptare primează, ceea ce duce în final la ce ne-am aștepta cu toții.
Cu povestea lui Osamu Dazai au rezonat mii și mii de tineri care au citit-o și în care s-au regăsit ei înșiși într-o Japonie ce trece cu grave sechele după un război cumplit. Apărută la începutul anului 1948 și spusă de un personaj străin de personajul principal Oba, care primește carnetele cu însemnări ale acestuia, se poate percepe astfel un anumit sentimente de detașare față de povestea narată prin intermediul unor carnete cu notițe lăsate în urmă de Oba, astfel încât să putem afla și ce se întâmplă la final. Frazele de o tristețe copleșitoare pe alocuri, strigătul mut al celui neînțeles și neputincios să-și exprime durerea și incapacitatea de-a cere măcar ajutor chiar și membrilor propriei familii, sunt pur și simplu terifiante. Oba Yozo reprezintă practic prototipul individului care, simțind că nu-și găsește nicăieri locul, se afundă tot mai mult în depresie, în întuneric, simțind că nicăieri pe lumea asta nu există și pentru el un colțișor în care să se simtă confortabil.
„S-a întins lângă mine, iar în zori buzele ei au rostit pentru prima oară cuvântul „moarte”. Părea obosită de existența ei ca ființă umană. Teama mea de lume, de povara ei, banii, mișcarea marxistă, femeile și studiile – gândindu-mă la toate astea, am realizat că nu le mai pot îndura, că nu mai pot trăi și am acceptat planul ei, cu inima ușoară.
Și totuși, atunci nu eram capabil să simt cu adevărat ce înseamnă să te pregătești să mori. Ideea de „joacă de-a moartea” se ascunde pe undeva.”