Descrierea editurii: „Într-o bună dimineaţă, Jim Sams, „inteligent, dar în nici un caz profund”, se trezeşte metamorfozat în prim-ministrul Marii Britanii. Ştie că are o misiune de îndeplinit. Nimeni şi nimic nu va sta în calea hotărîrii lui de-a împlini voinţa poporului: nici opoziţia, nici disidenţii din propriul partid, nici măcar regulile democraţiei parlamentare. În această satiră kafkiană de un umor caustic, Ian McEwan zugrăveşte o imagine deopotrivă absurdă şi atît de percutantă a societăţii britanice din era Brexit.”
Citeam mai deunăzi că într-un celebru ziar german, un editorialist deplânge starea jalnică în care a ajuns Marea Britanie din pricina Brexitului, încheind cu „Nu simt tristețe, ci doar furie: Marea Britanie a fost capturată de pariori mincinoși, clovni frivoli și clicile lor”.
Cam pe aceeași linie se situează și ultimele două romane ale lui Ian McEwan care au apărut la noi la editura Polirom: unul, anul trecut, „Mașinării ca mine”, tradus tot de Dan Croitoru (despre care am scris aici), iar al doilea, de fapt o nuvelă ceva mai lunguță, „Gândacul”, apărut anul acesta, în toamnă. Primul descrie o Anglie alternativă în care androizii au început să înlocuiască, treptat, oamenii în toate muncile, ajungându-se până acolo încât îi pot înlocui chiar și-n paturile doamnelor și domnilor, autorul criticând și demontând, astfel, motivele care i-au convins pe britanici să voteze în favoarea părăsirii Uniunii Europene, în vreme ce al doilea, cel despre care voi povesti pe scurt în continuare, este de fapt o satiră la adresa clovnilor mai sus-pomeniți de ziarul german care nu numai că au scos Marea Britanie din Uniune, dar și par pregătiți și hotărâți să o rostogolească direct în prăpastie.
Așadar, precum o inversare a poveștii celebrului erou al lui Kafka din „Metamorfoza”, Jim Sams, un gândac a cărui singură ambiție e să găsească în fiecare zi gunoaie cât mai suculente și să izbutească să scape nevătămat de picioarele uriașilor care umblă pe străzi, se trezește transformat în prim-ministrul Marii Britanii. Dar el mai face o descoperire stupefiantă când ajunge la muncă și se trezește că are de condus ditamai cabinetul de miniștri: nu e singurul gândac ce s-a trezit cocoțat într-o funcție importantă, ci e înconjurat de alți uzurpatori… pardon, de alte vietăți asemeni lui, în fapt banali gândaci dezgustători și fără minte, care s-au trezit metamorfozați, cine știe prin ce capriciu al naturii celei vicioase, în oameni cu o enormă putere de decizie.
Și cum pe ei nu-i duce mintea să înfăptuiască lucruri mărețe pentru țară și pentru cei care le-au oferit votul lor de încredere, se trezesc că vor să dea o lege care cu siguranță va transforma economia Marii Britanii în cea mai măreață economie a lumii: Inversionismul economic. Plătești ca să muncești, nu muncești ca să fii plătit. Intri în magazine și primești bani și bunuri. Cu cât muncești mai mult, cu atât plătești mai mult pentru că muncești.
O fi bine, o fi rău? Oamenii normali la cap din Parlament zic că nu, gândacii treziți peste noapte în funcții importante zic că da. Dar Jim Sams, gândacul preschimbat în prim-ministru, pare deja pe cai mari și reușește să primească ajutor din partea unei alte nevertebrate aflate la butoanele cele mai mari economii a lumii: nu departe, pe malul celălalt al Atlanticului, cu o chică de păr la fel de ridicolă precum cea a personajului pe care îl ia în răspăr personajul principal al acestei spumoase și usturătoare satire a autorului britanic ce pare că nu se mai ferește în niciun fel să spună lucrurilor pe nume: pericolul cel mai mare pentru o societate e atunci când oamenii își pun încrederea în niște incompetenți că îi vor scoate din necaz, însă acei incompetenți nu sunt doar mărginiți și lipsiți de minte și bun-simț, mai sunt și plini de ambiții și cred că le cunosc pe toate, iar măsurile lor ridicole merită apreciate și implementate, fiind dispuși să meargă până în pânzele albe pentru a distruge țara și societatea pe care au jurat să le protejeze.
„Pentru a-și consolida sprijinul electoral și pentru a liniști aripa Inversionistă a partidului, conservatorii au promis în programul lor electoral din 2015 un referendum pe tema inversării circuitului financiar. Rezultatul a fost unul neașteptat, în mare măsură datorită unei alianțe nerecunoscute oficial între muncitorii săraci și vârstnicii din toate clasele sociale. Cei dintâi nu aveau nici un interes să mențină starea de fapt, nu aveau nimic de pierdut și abia așteptau să aducă acasă produse de primă necesitate și bunuri de lux și să dețină mulți bani gheață, fie și pentru scurtă vreme. Vârstnicii, din cauza diminuării puterii cognitive, erau atrași din nostalgie spre ceea ce ei percepeau a fi un proiect de inversare a curgerii timpului. Ambele grupuri, săracii și vârstnicii, erau însuflețite într-un grad mai mare sau mai mic de o fervoare naționalistă. Printr-o strategie genială, presa favorabilă Inversioniștilor a reușit să prezinte cauza acestora drept o datorie patriotică și o promisiune de renaștere și purificare națională: toate problemele cu care se confrunta țara, inclusiv inegalitățile de șanse și cele privind distribuția averii, clivajul dintre nord și sud și stagnarea salariilor, erau provocate de direcția în care circulau banii. Dacă îți iubeai țara și poporul, trebuia să răstorni ordinea existentă. Vechiul circuit slujea exclusiv intereselor unei elite conducătoare pline de dispreț. „Întoarce banii” a devenit unul dintre multele sloganuri existente.” (p. 54 și urmarea, la pagina 55, unde se disecă nemilos, deși adaptat pentru lumea gândacilor-personaje, felul în care s-a ajuns ca britanicii să voteze părăsirea UE.)
