Nota Goodreads: 3,82 (7 022 note)
Descrierea editurii: „Spitalele ar trebui să fie spații ale vindecării – dar în secția de cardiologie a unuia dintre cele mai de seamă centre medicale din Copenhaga o asistentă umple o seringă cu o supradoză de medicament pentru inimă și intră pe furiș în rezerva unui pacient în vârstă. Șase zile mai târziu, un băiat care livrează ziarele face o descoperire macabră: cadavrul dezbrăcat al unei femei, care zace într-o fântână și are mici incizii pe brațe. Cauza morții? Tot sângele i-a fost scurs din corp. Anchetatorul Jeppe Kørner, care își revine în urma unui divorț dureros, preia cazul. Partenera lui, Anette Werner, aflată acum în concediu de maternitate după o sarcină neașteptată, nu mai are răbdare să stea acasă, unde e prinsă între un nou-născut și un soț la fel de solicitanți. Anette pornește pe străzi de una singură, dar se expune astfel unor pericole pe care nici nu și le poate închipui. Investigația dezvăluie treptat lăcomia depravată care zace ca un putregai în inima instituțiilor de îngrijire – iar Jeppe și Anette găsesc lucruri care le îngheață sângele în vene…”
Blog tour #28/2022. Un nordic-noir tipic valului de romane de acest fel apărute în ultimii ani, cu mistere apăsătoare, răzbunători puși pe rele, personaje principale, să le zicem pozitive, măcinate de griji și de îndoieli, și, până la un anumit punct, complet neputincioase în fața minții determinate a unor ucigași care au renunțat de mult la pistol, cuțit sau otravă pentru a-și scoate din joc victimele și au început să apeleze tot mai la des la jocuri de-a șoarecele și pisica atât cu anchetatorii, cât și cu mintea cititorului, în încercarea macabră de a-și urla în fața lumii disperarea, neputința sau frustrarea pentru ce au pățit în trecut și a-i pedepsi cât mai crunt posibil pe cei pe care îi consideră vinovați de ce li s-a întâmplat sau pentru cum au fost tratați în trecut.
Un trop clasic, așadar, crima din răzbunare, atribuită, conform unor studii de psihologie criminalistică, mai ales femeilor, cele care omoară cel mai adesea ca să se răzbune. Nu zic că e cazul aici, nicidecum, voiam doar să subliniez o idee care se pare că se bazează totuși pe niște studii. Katrine Engberg, fostă dansatoare și coregrafă daneză, actualmente scriitoare de romane polițiste de succes nu doar la ea în țară, revine în acest nou roman al seriei Kørner & Werner la cei doi protagoniști din primul roman al seriei, Păzitoarea crocodilului, despre care am povestit în urmă cu un an și patru luni ca un preludiu al apariției romanului în limba română. Aceștia sunt Jeppe Kørner, care acum încearcă să-și revină după ce-a divorțat de soție și locuiește cu mama sa (ce îl hărțuiește întruna cu telefoanele să vadă ce-i mai face copilașul) și care, între două vizite pe la locul comiterii unor crime macabre, își găsește alinarea în brațele primitoare ale unei subalterne de origine tunisiano-daneză și ea divorțată (știu, nici clișeu, nici conflict de interese, deopotrivă), și Anette Werner, cea în care, la cei doar 44 de anișori pe care i-a împlinit, se trezește dintr-odată instinctul de mamă și-și spune că cel mai necesar lucru la această vârstă ar fi taman un copil care să-i răpească tot timpul. Noroc cu un soț care parcă și-a dorit mai mult decât ea copilul și care compensează din plin disperarea unei mame care s-a transformat, conform spuselor ei, într-o mașinărie purtătoare de copii și vacă de muls pentru aceștia. Așa că nu e de mirare că o mănâncă mâinile să-i dea un pic de ajutor colegului Jeppe, pe care l-a abandonat la greu ca să devină mamă, iar acum un ucigaș în serie începe să abandoneze cadavre golite de sânge prin fântânile celebre ale capitalei Danemarcei.
Dar divaghez și nu vă mai povestesc deloc din carte: cum scriam mai sus, cineva abandonează un cadavru undeva între miezul nopții și trei dimineața într-o fântână a orașului. Crima pare oarecum ritualică, întrucât a fost săvârșită cu o unealtă desprinsă de pe vremea când bolile grave erau tratate prin mici sângerări care să scoată răul din om: un scarificator, după cum îl lămurește pe Jeppe un custode de muzeu ce aduce a fotomodel și care începe să-i facă ochi dulci acestuia. A doua zi, încă un cadavru, tot așa, golit de sânge. Și a treia zi, încă unul, dovedind nu doar neputința poliției, ci și strigătul de ajutor al cuiva dus rău cu pluta. Se pare că toate aceste crime au legătură cu Casa fluturilor, un soi de azil pentru tinerii cu probleme mentale, care, în urma sinuciderii unei paciente, a fost nevoit să-și închidă porțile și toți pacienții, plus personalul, s-au împrăștiat în cele patru zări. Dar totuși o persoană și-a adus aminte că acolo, la Casa cu fluturi, n-a fost un adevărat Rai pe pământ și că cineva se face vinovat de niște fapte abominabile, iar vinovații, probabil că au fost mai mulți, cine știe, trebuie pedepsiți, iată, la trei ani distanță.
Mult mai solid decât volumul de debut, acest nou roman din seria dedicată celor doi anchetatori danezi e, aș spune, la fel de macabru, dar parcă mai ambițios și mai amplu, căci îi avem din nou pe Jeppe și pe Anette, care nu poate sta cu mâinile în sân, acasă, să aibă grijă de copil, și, pretextând că trebuie să dea fuga până la magazinul de la colț pentru a cumpăra scutece pentru bebe, îi mai dă o mână de ajutor nesolicitată colegului ei, Jeppe, dar și pe cei doi vârstnici al căror rol mi se pare parcă de umplutură o bună parte din poveste, Esther, o bătrânică ce se apropie vertiginos de pragul celor șaptezeci de ani, dar care redescoperă plăcerile vârstei datorită unui mai tinerel (cu doar cincisprezece ani) și fermecător francez pe nume Alain, și Gregers, un moș pe care îți vine să-l sugrumi la cât de morocănos și de nesuferit este, plus alte povestioare, fiecare cu însemnătatea ei, ale personalului și pacienților care au populat odată Casa cu fluturi. Suspans la cote maxime și un criminal ce le dă clasă multora!
„Nu ea alesese să locuiască pe străzi. Fusese dată afară. Societatea nu avea spațiu pentru ea, mai ales acum, adultă fiind. Dimpotrivă, simțea lipsă de încredere și chiar agresivitate fățișă din partea unei lumi care se lăuda cu ce făcea pentru cei aflați în suferință. Era o minciună bună pentru cei sănătoși, ca să-și păstreze imaginea de persoane mărinimoase și incluzive. Dar nu se preocupau și de cei bolnavi mintal. Nu exista o simpatie reală pentru devianți, pentru nebunii care se loveau cu capetele de pereți. Erau periculoși.”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a romanului Casa cu fluturi. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, pentru a vă edifica:
