Autor: Stanley Tucci
Titlu: Gust. Autobiografia mea culinară (2022)
Titlu original: Taste: My Life Throuh Food (2021)
Editură: Publica
Imprint: Victoria Books
Traducător: Adina Avramescu
Redactor: Mihaela Dobre
Nr. pagini: 272
Format: Trade paperback, 13×20
Preț: 39,2 (49) lei
Nota Goodreads: 4,2 (82 756 note)
Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Memoir & Autobiography 2021
Descrierea editurii: „Stanley Tucci a crescut într-o familie de italieni americani care petrecea fiecare seară în jurul mesei din bucătărie. Magia acelor cine a fost împărtășită în The Tucci Cookbook și The Tucci Table, iar acum, cititorul este purtat dincolo de reţetele savuroase ale acestei familii, spre poveștile captivante din spatele lor. Gust este o meditaţie asupra intersecţiei dintre mâncare și viaţă, plină de anecdote despre copilăria lui Tucci, petrecută în Westchester, New York. Povestește și despre pregătirea și filmarea peliculelor cu subiecte de gastronomie Big Night și Julie & Julia, despre cum s-a îndrăgostit în timpul unei cine și despre cum a gătit împreună cu soţia lui pentru o mulţime de copii. Această călătorie gastronomică prin vremuri bune și vitrege, delicatese și mâncăruri arse este delicioasă și emoţionantă până la ultima îmbucătură. Scrisă cu umorul sec caracteristic lui Stanley, Gust este pentru fanii lui Bill Buford, Gabrielle Hamilton și Ruth Reichl și pentru oricine cunoaște puterea mâncărurilor gătite acasă. Stanley Tucci, un actor faimos, dar și un împătimit al gastronomiei, ne oferă povestea intimă și încântătoare a vieţii lui din bucătărie și din afara ei.”
Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, mă numesc Liviu Szőke și recunosc că sunt gurmand. Însă aș putea spune că mie definiția din DEX mi se aplică doar pe jumătate, adică nu consum în cantități mari, căci mă satur foarte repede, dar apreciez mâncărurile bine gătite și produsele de calitate. Și mai sunt și pofticios peste măsură. Nu am fost dintotdeauna gurmand, dar pofticios, recunosc cu mâna pe inimă că da. Dintotdeauna. Mereu începeam să salivez numai când auzeam de o mâncare ce mi se părea că sună bine la ce ingrediente are și că sigur trebuie să fie delicioasă și trebuie încercată. Nu m-am ferit deloc de provocări culinare, cu toate că am fost și sunt pretențios când vine vorba de anumite mâncăruri: de exemplu, nici picat cu ceară n-aș putea să mănânc ciorbă de burtă. Sau aș prefera să mor de foame decât să mănânc ciulama și alte mâncăruri „albicioase”. Ardei umpluți, hai, treacă-meargă, dacă chiar nu există nimic de mâncare, dar întotdeauna dau laoparte ardeiul și mănânc doar compoziția, pentru că nu am suportat niciodată gustul de ardei. Nici cu ceapa nu prea mă împac, dar rezist totuși cu dârzenie dacă o anumită mâncare presupune și ceapă sotată sau dacă aceasta este tăiată în salată. Până la urmă, trebuie să lăsăm și de la noi ceva, nu-i așa?
Anul trecut l-am descoperit pe Bărbosu din Anglia, pe care vi-l recomand, căci face niște mâncăruri cu adevărat delicioase, care se gătesc rapid și nici nu presupun cine știe ce îndemânare sau ingrediente sofisticate. E drept că este nevoie să ai în casă mereu ulei de măsline și multe, foarte multe condimente și diverse verdețuri, însă chiar și eu, care am avut mereu norocul să aibă cine găti pentru mine (cu câteva excepții, dar atunci am reușit totuși să mă descurc și singur și să nu mor de foame sau să mănânc doar sendvișuri ori pizza congelată), le-aș putea găti. Nu cu mare ușurință și probabil că aș face destule greșeli, cum mărturisește și Stanley Tucci că a făcut de-a lungul vieții, dar cu ocazia asta am descoperit nu doar că-mi place să dau o mână de ajutor în bucătărie, lucru pe care, spre rușinea mea, îl lăsam mereu pe seama soției, dar chiar sunt în stare să pregătesc și eu câte ceva. Nu complicat, dar totuși mâncabil.
Și iată că la Bookfest, pe când stăteam de vorbă cu Angela de la Editura Publica, am zărit pe masă autobiografia culinară a lui Stanley Tucci. Și mi-am dat seama nu doar că trebuie să o am în bibliotecă, ci să o și citesc. Neștiind însă că îmi voi nota nu puține rețete din ea și că va trebui să le încercăm în bucătărie. Căci de când s-a produs o schimbare în mentalitatea noastră și ne-am dat seama că ar trebui să mâncăm ceva mai sănătos, am început să încercăm diverse rețete la care înainte nici nu ne-am fi gândit măcar. E drept că mai am de lucrat la partea cu fructele de mare, în sensul că încă mai trebuie să o conving pe doamna să le încerce, ea fiind adepta unor ingrediente ceva mai… tradiționale, dar suntem pe drumul cel bun.
Autobiografia lui Stanley Tucci, un actor pe care nu l-am prea băgat în seamă de-a lungul vremii, dar pe care am ajuns să îl „cunosc” mai bine prin intermediul delicioaselor mâncăruri pe care le pomenește în această delicioasă incursiune pe tărâmul literaturii, începe, evident, cu copilăria, cea care i-a și format gustul pentru mâncărurile alese și preparatele de te lingi pe degete. Provenind dintr-o familie de imigranți italieni în America, este logic ca în casa lor, în care a crescut alături de două surori mai mici, să predomine mâncărurile de origine italiană, în opinia majorității, cea mai reușită și mai gustoasă bucătărie de pe tot mapamondul. Marele lui noroc a fost însă faptul că a avut o mamă sufletistă și care punea întotdeauna mai presus de orice hrănirea familiei. Pe lângă asta, adică faptul că în casa lor toate mâncărurile erau delicioase și extrem de variate, păstrând însă rețetele tradiționale italiene moștenite din moși-strămoși, Stanley a avut marele noroc ca tatăl său, profesor la liceu, să-și ia un an sabatic pe care familia l-a petrecut în Italia, unde tânărul a făcut cunoștință îndeaproape cu rețetele de mâncăruri italiene originale. Și de atunci n-a mai fost cale de întoarcere.
Cariera lui de actor și regizor a avut suișuri și coborâșuri, însă pasiunea pentru mâncărurile fine și gustoase nu l-a părăsit niciodată, nici în apartamentul sărăcăcios de la New York, nici pe platourile de filmare – unde face una dintre cele mai interesante și mai neobișnuite incursiuni, recapitulând, nu chiar pe scurt, maniera și mâncărurile care li se servesc membrilor unei echipe de filmare pe platourile de filmare în funcție de țara unde se filmează (iar aici una dintre cele mai mari surprize a fost nici mai mult, nici mai puțin decât Islanda, unde, în loc de skyr și carne de rechin fermentată, Stanley al nostru a gustat cea mai bună tocană de miel pe care a mâncat-o vreodată, pe când una dintre cele mai neplăcute a fost tocmai… Italia, el nefiind un mare consumator de dulciuri, ingrediente obișnuite la Italieni pentru micul-dejun) -, nici oriunde l-au purtat pașii de-a lungul unei cariere îndelungate.
Stanley Tucci a jucat în 12 piese pe Broadway și nu numai, în peste 70 de filme – printre care Diavolul se îmbracă de la Prada, Julie & Julia și Jocurile foamei – și a apărut în nenumărate emisiuni TV. A regizat 5 filme, a fost nominalizat la un premiu Oscar, la un premiu Tony și la un premiu Grammy pentru cel mai bun album vorbit. A câștigat două premii Golden Globe și patru premii Emmy, cel mai recent fiind cel din 2021 pentru seria de emisiuni culinare Stanley Tucci: Searching for Italy. Acum are 64 de ani și a trecut prin multe. Prima soție i-a murit de cancer după o cruntă și dureroasă luptă cu boala nemiloasă ce s-a prelungit mai bine de patru ani, iar în pandemie, în al doilea lock-down, el însuși a trecut printr-o încercare cumplită când doctorii i-au descoperit o tumoare uriașă tocmai la baza limbii. Un fel de insultă uriașă și un ghinion teribil, care l-ar fi putut lăsa pe unul dintre cei mai mari gurmanzi auto-declarați ai lumii nu doar fără gust, miros și o mare parte din saliva din gură, ci și fără posibilitatea de-a mai mânca vreodată mâncăruri solide.
Însă dârzenia soției sale actuale, Felicity Blunt, care la momentul respectiv era însărcinată, și încurajările copiilor adolescenți, plus groaza de-a rămâne fără gust și în imposibilitatea de-a mai mânca vreodată tot ce-i place l-au împins de la spate și l-au ajutat să treacă peste boală, după imense chinuri în care îi venea să renunțe, și să se vindece în totalitate, pentru a duce mai departe pasiunile pentru gătit și pentru mâncăruri și băuturi fine. Apropo, noi am încercat deja macroul cu crustă de pesmet și usturoi la tavă de la pagina 100 (în lipsă de lufar, de care nici nu auzisem până la el), iar astăzi, sper, vom încerca Pasta alla Norma (de la pagina 234 din carte). Nu spun că toate rețetele sunt ușoare, iar pentru multe nici nu găsești ingrediente originale, sau se găsesc foarte greu ori sunt extrem de scumpe, dar la cum sună și cum îmi imaginez că ar mirosi nu doar în bucătărie, ci în toată casa atunci când le pregătești… Și la ce gust ar trebui să aibă… Gata, nu mai zic, că sigur în aproape oricine zace un mic pofticios.
„Când gustăm cu adevărat ceva, procesul care are loc în gura noastră declanșează o reacție atât în ochii noștri, cât și în restul corpului nostru. Mai întâi, corpul aproape încremenește, ca şi cum s-ar afla într-un pericol mare, iar apoi înclinăm adeseori capul, de regulă spre stânga, părând că ascultăm foarte atent ceva în timp ce mestecăm. Adeseori încuviințăm ușor din cap, în vreme ce ochii noștri se mișcă rapid dintr-un colț în altul. Din când în când mișcările oculare încetează și ne uităm drept înainte pentru un moment, apoi privirea coboară spre stânga și apoi spre dreapta. După toate aceste manifestări, care pot dura un moment sau mai mult, vom scoate un sunet de aprobare sau de dezamăgire, cum ar fi ,,Mmmm”, dacă ne place, sau ,,Hmmm”, dacă nu ne place. Apoi vom spune ceva de genul: „Bun. Îmi place.” sau „Ar fi trebuit să comand friptura.”
Uitați-vă la Julia Child când gustă ceva și veți înțelege imediat despre ce vorbesc.”
