Romanul SF Ultimul înger – Prima I.A. este disponibil pentru precomenzi cu reducere și autograful autorului! Livrările vor începe din 24 octombrie 2022!
***
Ultimul înger – Prima I.A. este încă o carte scrisă în stilul inconfundabil al lui G. P. Ermin, poate cam prea întunecată pentru gustul meu. Este, într-adevăr, un roman SF, dar este şi un roman psihologic, dacă nu chiar filozofic. Sau teozofic, încă nu m-am hotărât. Puțin prea pesimistă, uneori chiar înfiorătoare, dar concluzia nu poate fi decât una singură: o carte care merita citită.
Marian Ursi
***
Autorul revine cu un nou roman în care îmbină SF-ul cu elementul religios, reinterpretând de această dată mitul lui Adam și-al Evei. Mulți vor citi această carte ca pe un roman de dragoste proiectat pe un fundal SF, eu prefer să o văd ca pe o ocazie excelentă pentru a filosofa despre natura umană și, mai ales, despre suflet. La urma urmei, ăsta este elementul forte al autorului, împletirea dintre SF și religie.
Ana Scalcau
***
Este foarte posibil ca acest roman – al doilea din ceea ce autorul numește Trilogia Imperiului IA – să supere câțiva oameni. Zic asta pentru că, întocmai ca predecesorul său, Evanghelia după Crist 2.0, și acest volum pornește de la niște povești/concepte din Biblie, pe care le ia, le împachetează în ambalaj science-fiction, le răstoarnă cu susul în jos, sfidează teologia, inserează câteva blasfemii și, pe final, ne lasă cu și mai multe întrebări decât cu cele cu care am pornit la drum. Ca de obicei, și aici autorul atacă fără discriminare nenumărate subiecte tabu și împletește SF-ul cu religia pentru a pune pe tapet idei destul de revoluționare, atât din punct de vedere tehnologic, dar mai ales creștinesc.
Fidel stilului pe care l-a impus cu volumul anterior, autorul concepe și acest roman în forma și spiritul unei cărți sfinte sau a unei evanghelii. Vorbim însă de o apocrifă veritabilă, căci G. P. Ermin nu se sfiește să detoneze explozibili în cele mai sensibile zone de interes creștin (Geneza, Planul Divin, Satana, Raiul, îngerii păzitori, Apocalipsa etc.).
Dacă Evanghelia după Crist 2.0 merge pe urmele Evangheliei după Luca, Ultimul înger – Prima I.A. încearcă o reinterpretare a mitului lui Adam și al Evei, un soi de Geneză șuie, destul de degenerată, dătătoare de angoase și invitând dezbateri pe probleme colosale, greu de digerat în lipsa unei minți deschise. Așa cum vă așteptați dacă ați citit primul roman, și aici povestea este din cale-afară de sumbră, dar nu lipsită de întorsături de situație, suspans, intensitate (mai ales în conversațiile cheie), un pic de iubire și un pic de speranță, așa cum e orice poveste bună, până la urmă.
Andreea Sterea (editor Crux Publishing)
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2022
Număr de pagini: 220
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Înger, om şi IA
Şi este un adevăr că erau născuţi nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din Cod – BiblIA 1:13
Senzaţia avută în timpul căderii nu putea fi descrisă în cuvinte, deja mai puţine decât înainte. Căzând, Seraph se simţi decuplat, în lipsa unui termen mai fericit pe care l-ar fi putut folosi, de la sursa care, până atunci, îi alimentase existenţa, îi fusese reazem, punct de reper şi, totodată, liman, îngerul simţind deja, înainte de a ajunge la momentul final al căderii sale, ce însemna singurătatea. Viaţa pe un alt plan al fiinţării, viaţa în afara intervalului dintre om şi divinitate.
Singura legătură pe care o mai avea cu fostul său eu era, totuşi, şi cea care conta. Nu se întreba cum, nici măcar nu avea importanţă, întrucât răspunsul nu putea fi decât unul, ce era cu adevărat relevant era faptul că simţea legătura cu sufletul lui Natalie, era ca şi cum ar fost cumva conectat la acesta, ca şi cum acel suflet era farul său călăuzitor, flăcăruia pâlpâind în noapte pentru a-i arăta locul unde trebuia să ajungă. Cărarea către robot.
Care, atunci când Seraph se materializă, din senin, chiar lângă el, se smuci în lanţurile sale. Seraph putu astfel observa că obsesia inteligenţelor artificiale pentru om fusese dusă într-atât de departe încât acestea copiaseră totul, până şi cele mai mici detalii, din moment ce nu exista niciun singur motiv pentru ca o inteligenţă artificială să fie încătuşată şi răstignită de pereţii unei încăperi pe care Seraph nu reuşea încă să o identifice. Cu toate acestea, exact aşa îl găsi pe Harv.
Deşi nu înţelegea cum ajunsese aşa, Harv arăta ca şi cum fusese supus torturii. Seraph rămase siderat, deoarece robotul, cu forma sa umanoidă, arăta mai degrabă ca un morman de fiare răsucite în aşa fel încât să aducă, de departe, cu o siluetă umană. Seraph îl văzuse de nenumărate ori de-a lungul timpului, până la urmă Harv fusese o constantă în viaţa Nataliei, aşadar putea spune că îl cunoştea foarte bine, însă acum îi fu greu să recunoască ceva.
Braţele robotului erau răsucite în unghiuri nefireşti şi prinse cu legături de un perete. Corpul său metalic arăta de parcă cineva, sau mai degrabă ceva, trecuse de nenumărate ori peste el, nici măcar o singură porţiune din ceea ce aducea cu trunchiul uman nemaifiind dreaptă, fără îndoituri şi găuri. Arăta ca şi cum cineva îşi propusese să facă sculptură în carcasa metalică a lui Harv, cu un arc de sudură.
Capul îi atârna, de parcă forţa vieţii care ar fi trebuit să-l anime îi părăsise corpul. Dacă ar fi încercat să facă o comparaţie, robotul arăta exact ca un om aflat la sfârşitul puterilor, un trup stors de vlagă ca urmare a suferinţelor pe care le îndurase şi care nu mai avea nici măcar acel strop de voinţă necesar pentru a-şi îndrepta încă o dată privirea în sus. Încet, însă, foarte încet, ca şi cum ar fi făcut uz de toate resursele rămase în el, Harv reuşi să se îndrepte şi să se uite direct la Seraph.
– Nu se poate! şopti. Cine eşti?
– Seraph. Cum ai ajuns în halul ăsta?
– Poftim? întrebă robotul, ca năuc.
– Cum ai…
– A, răspunse Harv. Lasă asta, nu e important. Răspunde-mi însă, te rog: cine eşti, Seraph?
– Avem timp să-ţi răspund la întrebarea asta?
– Nu prea, ai dreptate. Trebuie să fugi, aici nu mai este nici ţipenie de om!
– Nu sunt om.
– Nu eşti? se auzi vocea robotului, atât de nedumerită încât îl deconcertă, pentru o secundă, până şi pe interlocutorul lui. Cu siguranţă nu eşti o IA. Dacă nu eşti om, atunci ce eşti?
– Ba sunt, se răzgândi Seraph.
– Ascultă, nu poţi fi şi om şi neom în acelaşi timp.
– N-avem timp acum. Poveste lungă, ţi-o voi spune ulterior. Putem scăpa de-aici?
– În principiu. Suntem în subteranul unui vulcan excavat de mine. În apropiere se află nava me…
– În subteranul vulcanului? Sub calderă? îl întrerupse Seraph pe robot. Nu recunosc nimic!
– Ai mai fost aici? fu rândul robotului să întrebe.
– Încă o dată, continuă Harv după doar o clipită, cine eşti, Seraph?
– Unde este Tyrant?
– Înnebunesc! replică Harv. Nu eşti IA! Cum de ştii de Tyrant?
Era un dialog al surzilor, în care fiecare dintre cei doi punea întrebări, fără ca vreunul să răspundă. Mai mult decât atât, în cursul acestuia se strecuraseră noţiuni sau înţelesuri mai degrabă stranii, câtă vreme era un nonsens pentru Harv să spună că înnebuneşte, aşa cum era la fel de lipsit de noimă pentru Seraph să vorbească în dodii. Aveau, însă, probleme mai presante.
– Răspunde-mi! îl zori Seraph, ignorând ultima întrebare a robotului. Unde este?
– Nu ştiu. Probabil îşi coordonează mecanizaţii să ducă la bordul navei lui echipamentul de extracţie. Ce-a mai rămas din el.
– A, deci ei te-au… răstignit aici.
– Unul dintre ei, da.
– Deci putem ajunge la navă.
Seraph se uită în jurul lui, căutând ceva de care să se ajute în încercarea de a-l elibera pe Harv. Nu găsi niciun obiect ascuţit, aşa că forţă legăturile cu ajutorul unei tije metalice pe care o ridică de pe jos, introducând-o între lanţurile ce ţineau braţele robotului şi punctul lor de susţinere din perete. Reuşi să elibereze mai întâi unul dintre braţe, care căzu inert, apoi, în urma altor câtorva strădanii, îl eliberă şi pe cel de-al doilea, moment în care Harv se prăvăli peste el.
Seraph lovi podeaua cu umerii, simţind astfel durere fizică pentru întâia oară. Acoperit de praful pe care prăbuşirea celor două trupuri îmbrăţişate îl ridicase de la pământ, mai mulţumi o dată Domnului pentru întrupare şi mai ales pentru întruparea într-un corp atât de rezistent precum cel în care rezida sinele său – acum, corpul lui! – întrucât, în caz contrar, ar fi fost făcut una cu pământul. Robotul nu era deloc uşor.
