Autor: Olivier Norek
Titlu: Războinicii iernii (2025)
Titlu original: Les guerriers de l’hiver (2020)
Editură: Crime Scene Press
Traducător: Mihaela Racolța
Redactor: Horia Nicola Ursu
Coperta: Mihail Coșulețu
Nr. pagini: 400
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 4,39 (3 009 note)
Premii: Prix Renaudot des lycéens 2024, Grand prix Jean-Giono 2024
Descrierea editurii: „Povestea legendarului lunetist finlandez Simo Häyhä. O țară minusculă învecinată cu un colos. O încleștare acerbă. În miezul uneia dintre cele mai crunte ierni, în mijlocul celui mai sângeros conflict din istoria sa, un popor se pregătește să-și înfrunte inamicul. Pe schiuri, înarmați cu cocteiluri Molotov și folosind tactici de gherilă (motti), soldații așteaptă ceea ce avea să se numească Talvisota – Războiul de Iarnă. Printre ei se naște o legendă. Legenda lui Simo Häyhä, supranumit Moartea Albă.”
Al treilea blog tour al anului 2026 ne aduce în prim-plan un roman istoric. Pentru prima oară, în cadrul proiectului Crime Club, discutăm despre o ficțiune istorică extrem de bine documentată, apărută anul trecut la Crime Scene Press și lansată la Gaudeamus, în prezența unor invitați selecți, care are ca obiectiv prezentarea unui episod poate mai puțin cunoscut din Al Doilea Război Mondial (poate mai puțin cunoscut de către cei care nu sunt deosebit de pasionați de istorie): invazia Finlandei de către eterna Rusie mereu în căutare de expansiune, sub pretextul, desigur, al întăririi unei siguranțe pe care nu i-o amenința nimeni (și a recucerii vechiului ducat al Finlandei care aparținuse Rusiei).
În decembrie 1939, când Hitler începea deja să-și facă de cap către Est, profitând, firește, de o Franța și Marea Britanie placide (nu mai vorbesc de SUA, protejată de un întreg ocean față de atrocitățile care începeau să se producă pe Bătrânul Continent), neimplicate și neatacate, deci „la adăpost” de război, mărețul și megalomanul Stalin a decis ca la început de iarnă să intre în Finlanda, pentru a o cuceri rapid (nu la fel de rapid ca pe Ucraina în cazul lui Putin), în maximum două săptămâni, și a avea cale liberă să se apere așa cum voia el de o eventuală avansare a lui Hitler prin Danemarca și apoi Suedia, către măreața Rusie. Numai că, la fel ca și în cazul Ucrainei de azi, socoteala de acasă nu s-a potrivit nicidecum cu cea din teren, căci, la -30, -40 și chiar -50 de grade Celsius, deci un ger năprasnic, micuțul, dar viteazul popor finlandez (care la acea vreme număra în jur de trei milioane și jumătate de locuitori, la o populație de peste o sută șaptezeci de milioane de sovietici) a opus o rezistență de-a dreptul ieșită din comun. Așadar, nu numai că pentru trupele lui Stalin din cadrul Armatei a 8-a a fost imposibil luni întregi să cucerească Finlanda, ci nici măcar nu au pătruns mai mult de cincisprezece kilometri pe teritoriul țării ce număra peste o sută optzeci de mii de lacuri.
Pe lângă lecția de istorie crudă, însă cât se poate de realistă, scriitorul francez Olivier Norek, își critică, deloc voalat, patria-mamă pentru cum a stat cu mâinile în sân, în loc să ajute și altfel decât doar prin vorbe (condamnăm – de la distanță și de la adăpost, desigur, neștiind însă ce planuri avea vecinul Hitler cu ea – invadarea unei țări pașnice, care doar ce și-a câștigat independența, aproape de finalul Primului Război Mondial, de către un agresor neprovocat) o țară minusculă invadată de un colos, ba mai mult, cum, la final, după război, pe când în Franța începea marea reconstrucție, a avut tupeul și nesimțirea să ceară înapoi cele patru sute de milioane de franci pe care îi oferise ca ajutoare poporului finlandez, după ce acesta capitulase deja pentru a nu fi anihilat complet.
Dar despre ce e vorba de fapt în carte, că avem totuși de-a face cu un roman istoric? Ei, ceva mărunt, doar despre cel mai de seamă lunetist al tuturor timpurilor, legendarul Simo Häyhä, supranumit Moartea Albă de către ruși, un tânăr fiu de vânător finlandez provenit dintr-un sătuc din apropiere de granița cu URSS, care, după ce s-a înrolat, a fost trimis pe front și, pentru a profita de abilitățile sale de campion la tir, s-a trezit că trebuie să lupte în linia întâi pentru a băga spaima în rușii neobișnuiți să întâmpine rezistență, darămite să fie hăituiți de o fantomă îmbrăcată în alb, pe un ger cumplit, în timpul căruia era periculos și să adormi mai mult de câteva minute, iar dacă scăpai în vreun lac înghețat, îți semnai singur condamnarea la moarte. La finalul conflictului care a durat cinci luni, nu două săptămâni, cum visa criminalul Stalin, Simo a fost grav rănit și abia a scăpat cu viață în urma unei răni cumplite, fiind el însuși doborât de un lunetist rus care l-a scos complet din joc. Însă după ce Simo apucase să ucidă nu mai puțin de cinci sute patruzeci și doi de ruși cu bătrâna sa pușcă (fără lunetă), plus încă pe atâția cu mitraliera, în misiunile în care-l trimitea comandantul său nebun, bețiv și cu tendințe suicidare, cel supranumit Teroarea Marocului.
În rest, ce s-a întâmplat în urmă cu trei ani s-a întâmplat și în 1939. Un megaloman fără pic de considerație pentru propriii oameni (doar cine, în afară de Mao, a mai omorât zeci de milioane din propriii supuși, dacă nu Stalin în gulag sau pe front?) a crezut că poate invada fără nicio consecință un vecin pașnic, care nu-i făcuse niciodată rău. Cu oameni slab pregătiți, prost echipați și catastrofal conduși de comandanți permanent amenințați cu execuția de politrucii trimiși pe front să îi supravegheze, responsabili de-a băga spaima în prizonierii nevinovați din gulagul morții, nu de-a elabora strategii militare capabile să cucerească printr-un război fulger un teritoriu apărat de câteva zeci de mii de soldați care nu aveau nici măcar un tanc cu care să se apere, rețeta unui eșec era asigurată. Iar dacă Finlanda ar fi fost și ajutată, măcar un pic, cu siguranță ar fi rezistat mult mai mult.
De la Sven Hassel încoace nu am mai citit o poveste de război atât de reușită. Camarazi de arme, soldați din aceleași sate, care se cunoșteau de-o viață, orori nemaivăzute, lupte pe viață și pe moarte pe o vreme înfiorătoare, spirit de sacrificiu, răzbunare, răni cumplite, femeii, Lotte, cum erau denumite atunci, rămase pe front pentru a se îngriji de soldații răniți, comandanți care o iau razna, tineri în floarea vârstei care mor inutil, ca de fiecare dată, soldați trimiși la moarte sigură doar pentru executarea unor ordine absurde, represiune politică, execuții sumare, minciuni, propagandă, tot ce vrei și ce nu vrei se întâmplă în doar patru sute de pagini de o intensitate care te ține pur și simplu cu sufletul la gură. Și peste toate, legenda lui Simo Häyhä, cel supranumit Moartea Albă. Recomandată!
„- Parcă-l aud pe Merețkov. Și dumneata crezi că ofițerii noștri sunt slab pregătiți, că avem probleme logistice și de echipare, că suntem complet nepregătiți pentru lupta în pădure și că-i subestimăm și disprețuim pe finlandezi?
– Merețkov a spus asta?
– Cuvânt cu cuvânt. Dar niciodată fără consecințe. Când Stalin spune să dansezi, omul înțelept dansează. Iar Merețkov își va plăti vorbele plecând pe front chiar de la prima oră. Stalin vrea să-și serbeze următoarea aniversare pe treptele Parlamentului finlandez. Adică peste exact douăzeci de zile. Ne vom afla în fața unei armate improvizate, slab echipate, puțin numeroase și cu un antrenament inegal. Iar eu voi avea grijă ca regimentele noastre să fie însoțite de o orchestră, pentru a ne sărbători victoriile una după alta, până în capitală. Pentru că, la urma urmei … e doar Finlanda.”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Războinicii iernii de Olivier Norek. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:
https://citestemil.ro/
One thought on “Lecturi 482 (Blog tour nr. 134): Olivier Norek – Războinicii iernii”